Dor de mineriade

De cum a dat un pic de dezgheţ, o parte sindicalizată a patriei "a prins la limbă", cum ar clama Rică Venturiano, stundintele în drept şi advocatul plăsmuit de eternul nostru nenea Iancu. Întâi, mai pe şoptite şi mai mult prin vocalizele unor sindicalişti din învăţământ, struniţi de locvacele lider Marius Nistor, un etalon al purităţii politice, arondaţi la feciorelnica grupare CNSLR-Frăţia,aliat tradiţional şi de nădejde a PSD-ului, după care, mirosind a vânt de primăvară, s-au dezmorţit şi minerii Văii Jiului, suporteri înfocaţi ai agenţiei de turism "Ortacul" SRL.De la ultimile lor drumeţii pe coclaurii de pe la Costeşti sau Stoeneşti au trecut 13 ani, însă între cele două mişcări minereşti par a se regăsi destule puncte comune.Înainte de a trece în revistă asemănările protestelor din 1999 şi 2012, trebuie precizat că, prin definiţie, mineritul este o perpetuă ruletă rusească, iar munca în subteran este o ocnă salariată, motiv pentru care, minerii merită tot respectul. Doar că, din nefericire,cel puţin pentru ortacii Văii Jiului, pe cât sunt de nepăsători în faţa morţii, pe atât de naivi şi uşor manevrabili, profitându-se de indispensabila lor disciplină minieră, este acest segment muncitoresc. Iar, în decursul celor peste două decenii post-decembriste, cei ce au exploatat, cu abilitate şi în interes propriu, aceste puncte slabe ale ortacilor au fost liderii politici adăpaţi, din juneţe, de la preceptele luptei de clasă, oştenii "armatei negre" fiind, mereu, cei ce au decontat, din greu notele de plată ale capriciilor politice. De altfel, fiind, în esenţă, devotaţi ideologiei de stânga, nicio răzvrătire minerească din Valea Jiului, inclusiv aceea din 1977,nu a fost anti-comunistă, deşi unii au încercat să identifice mugurii unor atitudini de sorginte democratică, argumente forte ale bărbaţilor din adâncuri fiind pumnul, bâta şi furtunul. Revenind, la fel ca şi în 4 ianuarie 1999, şi de astă dată, minerii şi-au stabilit tabăra în faţa Companiei Huilei din Petroşani, unul dintre liderii lor fiind, Tiberiu Cozma, fratele mai puţin celebru,  al luceafărului Miron. Tot ca în zilele acelui ianuarie, şi de astă dată, zilnic, protestatarii mărşăluiau, aparent nevinovat, până în buza defileului Jiului, timp în care o delegaţie a sindicaliştilor mimau, la Bucureşti, o negociere cu ministrul industriilor din acele timpuri, Radu Berceanu, tratativele actuale fiind purtate, coincidenţă, tot cu un ministru PDL. Şi atunci, şi acum, cele mai radicale grupări provin de la minele din Lonea şi Petrila, fiefuri ale, mereu imprevizibilului, Miron Cozma, devenit, azi, şeful unui partid al muncitorilor, al cărui nucleu dur este în Valea Jiului, şi pretendent la funcţia supremă în Stat. În sfârşit, asemenea zilelor fierbinţi din ianuarie 1999, când CV Tudor şi partidul său, în staff-ul căruia era Miron Cozma, îşi pregătise pâine, sarea şi calul alb de pe care să-i primeasacă pe orataci la bariera Capitalei, şi în aceste zile, cea de-a opta minune caracaleană şi partidul său freamătă de nerăbdare să-i primească pe minerii revoltaţi la Bucureşti implorându-i, seară de seară, să de-a cep la Revoluţie, în urma căreia, otevistul să ajungă în cea mai înaltă dregătorie a ţării.Desigur, maşina de stors comentarii lacrimogene a scos de la naftalină toate clişeele dramatice ale traiului mineresc şi, în special, al dramei Văii Jiului, uitând, de multe ori, că acea zonă, începând cu perioada ceauşistă şi până în prezent, a fost copilul alintat al guvernanţilor şi, la fiecare scâncet, a mai primit câte o acadea de la buget pe care, din răsfâţ ori din neatenţie, a cam scăpat-o în ţărână. De aceea, noul dor de plimbare care îi cam mistuieşte pe supăraţii mineri pare a avea, şi de astă dată, rădăcinile înfipte adânc în interese politice, ale unor personaje pentru care minerii sunt doar jucăria.