De câteva zile,în lipsa trăznăilor născute din hodina intelectuală a nepreţuiţilor aleşi, presăraţi prin exotice locuri de vacanţă, liniştea scumpei noastre patrii ne-a fost spartă de corul tele-bocitoarelor, cu şi fără simbrie sau interes, pripăşite la catafalcul "marelui anonim" ce s-a luat la trântă cu trenul,precum şi de ciripitul gureşului prim-cintezoi guvernamental al naţiei. Ajuns celebru doar după amorul său ghebos cu locomotiva şi jelit de stolul purtătoarelor de "ghioc" mai ceva decât un cărturar de vază, defunctul Nae şi-a încheiat cariera de "mare filantrop" tot după cum şi-a creat-o, încălcând cele mai elementare norme legale şi ale bunului simţ, arătându-le, cu astă ocazie, şi altor fraţi ai săi în ale fuduliei că "banu şi valoarea" nu "merge" mereu. Din nefericire , pentru liota de plângăcioşi şi alţi jalnici "simţitori" ce s-au bulucit la grătarele praznicului năist, dregătorii nu prea au avut "naturelul simţitor" şi au ratat ocazia decretării vreunui doliu naţional care, de ar fi fost pe măsura timpului acordat evenimentului de către televizii, s-ar fi întrezărit printre storurile Palatului Victoria. Nu-i vorbă că, probabil, marcat de emoţia momentului, nici primului gospodar al comunei în care a robotit "marele dispărut" nu i-a trecut prin cap ideea de a proclama, cel puţin, un doliu local, mai cu seamă că, aşa cum au suspinat fruntaşii politici ai localităţii cu pricina,eminamente pesedişti, dispărutul fusese destul de culant cu aceştia şi conturile partidului din Kiseleff. Totuşi, singura instituţie de stat, ce-i drept, cam falimentară, care a ţinut să-şi etaleze toată durerea care o apăsa a fost Poşta Română, reprezentată , cu mândrie şi fală, în lăcrămosul cortegiu funebru de o mândreţe de dubă roşie, inscripţionată corespunzător şi pavoazată cu maiestoase coroane şi alte aranjamente florale. Însă,morţii cu morţii şi vii cu vii, cel mai "viu" şi neaşteptat cadou căzut pe căpăţânele multor actori politici ai meleagurilor noastre fiind alt dispărut, "amicul" Omar Hayssam, o altă "puşculiţă" de nădejde a bătrănilor dulăi din ograda păstorită de junele Viorel. Iar, pare-se că, pentru mulţi "distinşi" surpriza revenirii pe plaiurile adoptive, când mijeau zorile, ale vechiului camarad,Omar, a fost aşa de mare încât, prins cu lecţia neânvăţată şi izmenele în vine, tele-premierul a ciripit câteva triluri mai false decât un nefericit de la "vocea României" . Desigur, după ce a luat câteva castane şi a mai tras un pic de aer în piept, întâiul orator al naţiei, spre marea fericire a fătucilor şi dătătorilor cu părerea, şi-a recăpătat apetitul logoreic, prilej de a depăna, cu o nonşalanţă iresponsabilă, povestioare din categoria "spionului dandana". Doar că, în vreme ce imberbul povestitor , în încercarea de a trage, cel puţin la spartul târgului, un pic de spuză a succesului şi pe turta sa, turuie, oricui îl stârneşte, vrute şi nevrute, în cotloanele Kiseleffului, şi nu, numai, sunt destule personaje pentru care revenirea lui Omar, dintr-un exod bine studiat şi programat, le cam dă frisoane şi destule migrene, muţenia fostului coleg de cumetrii capitaliste fiind cea mai de preţ şi ultimă donaţie pe care ar putea să o facă acesta. Dar, spre marea nelinişte a tuturor celor ce au beneficiat, în decursul anilor de prosperitate, de graţiile actualului revenit, pe căi necontrolate de respectivii însă ştiute de "inamicul Băsescu", ei încă nu ştiu cât de mult s-a spovedit, sau este dispus să o facă, Omar, sirianul fiind o bombă al cărei declanşator, spre marea disperare, se află în mâinile omului pe care îl iubesc mai ceva decât sarea-n ochi şi care, fatalitate, nu prea ştie să-şi joace prost o asemenea carte. De aceea, pentru unii băştinaşi, cel mai bun Omar ar fi unul mut. În ceea ce-l priveşte pe prim-cintezoiul neamului, încă nu a aflat vorba aia, din bătrâni, care spune că omul învaţă să vorbească în doi ani, dar nu învaţă într-o viaţă să tacă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu