Soldaţii japonezi

Gata! S-au tras obloanele tarabei politice de la care fiece vânzător de gogoşi, minciunele sau panglici şi-a urlat marfa menită a aburi plebea , mai mult sau mai puţin credulă. În râgâieli cauzate de prisosul sarmalelor, caltaboşilor ori jumărilor, şi cu saliva în barbă în aşteptarea crăpelniţei festive de la răscăcăratul anilor, târla parlamentarilor, guvernanţilor şi baroneilor îşi freacă mâinile la gândul că a mai trecut un an în care le-a crescut osânza conturilor, şi-au păstrat privilegiile şi au reuşit să-şi înfigă tot mai adânc rădăcinile noduroase în costelivul stârv al bugetului naţional, au mai căştigat o rundă de alba-neagra  în faţa contribuabilului amăgit că a primit un colţ de pâine în schimbul cozonacului furat cu abilitate şi multă, multă logoree. Pe taraba slinoasă a acestui an politic , gureşii neamului şi-au etalat toate desuurile jegoase şi cârpite, toate zdrenţele mâncate de moliile unor metehne prăfuite şi duhnind a carâmb de botfori şi sudoare de rubaşcă doar că, spre deosebire, parcă, de alţi ani,armata credulilor şi degrabă pupătorilor de moaşte şi sarmale electorale a fost mai  rarefiată, motiv de nelinişte şi uşoară panică printre bibilicile din curţile partidelor. O panică ţinută, totuşi, în frâu de apetitul iresponsabil al întâiului pălit de bulimie legiuitoare, premierul vvp, specimen bun de găzduit, spre studiu, la Antipa sau alt stabiliment de relaxare, care s-a jucat într-o frenezie bolnăvicioasă şi, de aceea, periculoasă, de-a ordonanţele, mai mult sau mai puţin urgente, într-un total sictir faţă de bunul simţ, unicul său scop fiind salvarea fundului său de matroană îmbâtrânită  în rele. Şi, toată orgia asta , sub privirile opace şi inflexibile, ca de ursuleţ de pluş, ale altui pierdut printre rândaşii roşii,un scai nefolositor ce as-a agîţat mereu de izmenele puterii şi înfipt acum în pluşul jilţului de avocat al plebei. Desigur, alegerile prezidenţiale ale toamnei au adus un părelnic aer ceva mai respirabil, ca o speranţă că peste tarabele jegoase se va abate o rafală de ploi ce le vor spăla de tot slinul şi duhorile ce le-au intrat în fibre, vânticelul cu pricina stricând, pentru puţin timp , frezele şi coafurile eternizaţilor în dregătorii şi în golănii de toate soiurile. Însă, în pofida unor vagi semne, spaimele au prins a se risipi şi, trăitori fiind în lumea lui nenea Iancu, toată vânzoleala s-a cam spart într-o îmbăloşare cvasi-generală în "Piaţa Endependenţi", deşi motive de "tras palme" actualilor guvernanţi , în frunte cu Goe baschetbalistul, au tot apărut ca ghioceii primăvara. Însă, sita fiind nouă, cum s--ar spune prin popor, deontologii şi alţi suporteri ai noului Moş Crăciun încă sunt ocupaţi cu număratul ochiurilor respectivei site, timp în care, nestingheriţi, pontacii, în frunte cu primul lor iresponsabil, dau cu tifla, precum repetenţii de după colţul şcolii şi scot limba la bunul simţ. Totodată, în ăst timp, deşi au trecut ceva săptămâni de la debarcarea din funcţie şi trecerea în rezervă a fostului comandant de ţară, trupeţii şi gorniştii foştilor aliaţi uselişti au uitat să fie resetaţi , ei rămânând încremeniţi, asemenea soldatului japonez uitat în tranşee mulţi ani de la terminarea războiului, tot în unica "ideologie", a lui "jos Băsescu". Că, trâmbiţaşii şi deontologii roşii încă mai recită încă vechile texte de brigadă artistică de agitaţie poate nu ar fi aşa de aiuritor, având în vedere că partidul lor are mai multe "pierderi" pe la Jilava sau prin dosare penale,dar, se pare că  nici noii penelişti, fructele iubirii şi ale concubinajului galben-portocaliu, nu au aflat că nu mai sunt tovarăşii foştilor aliaţi de la Putere, ci mânâncă pâinea neagră a Opoziţiei, pe unde s-ar plasa şi unanim-contestatul Băsescu. De aceea, iată, spre marea abureală generală, frăţia iohanisto-pontacă pare a fi avortat un pluton serios de locvaci  "soldaţi japonezi" ce au în raniţă numai o bâtă pe care scrie "jos Băsescu!" Şi, pentru că suntem la câteva ceasuri de noul an, nu vă voi ura, "zâmbeşte, mâine va fi mai rău", ci un simplu "La mulţi ani!"     

Sărăcia bogaţilor

Peste leşinata, fada, incolora şi inodora campanie electorală în care sunt angrenaţi 14 cetăţeni ai patriei, mai mult sau mai puţin anonimi, doritori să-şi aşeze simandicoasele lor şezuturi în jilţul suprem al naţiei,vânzoleala penală de pe la uşile procurorilor a picat precum ploaia în deşert şi a îmbujorat cadavrul politichiei noastre, o politichie de mahala, cu apucături  de ţaţe şi fanţi rataţi, dar cu ifose de feciorie trecută prin toate paturile şi prin toate şanţurile. De astă dată, spre marea bucurie a unor "amici" sau dezamăgirea  fanilor, voi lăsa în plata Domnului gâlceava, ajunsă la chiloţăreală de bordel şi discurs de birt, a principalilor aspiranţi la fotoliul cotrocenist, precum şi jalea şi dramoletele ce au darul de a mai condimenta ciorba lumii politicii de maidan mioritic şi voi încerca să scos din rărunchii acestor "faceri" un fapt, aparent banal, dar evitat cu mare grijă de toată liota deontologilor, părerologilor, strategilor sau chiar a politicienilor cu "morgă şi ştofă", numai muc şi sfârc, foarte gureşi, de altfel, pe teme minore sau din care le iese "un ce profit", cum ar fi spus  nenea Iancu, încă patronul, din nefericire, ale acestor mitici cu fiţe! Şi, pentru a nu pune răbdarea la încercare, "amănuntul" pe care voi a-l scoate la iveală şi a-l pune pe taraba unor eventuale discuţii ori dispute este legat de buzunarul "catindatului" prezidenţial. Mai precis, cât de mare este plapuma financiară a respectivilor ce speră şi se bat cu pumnul în piept că vor fi unici şi inflexibili apărători ai legilor. Astfel, mai concret şi pe româneşte, să priceapă până şi cel mai mort viitor votant, Legea nr.334 din 2006, publicată în Monitorul Oficial nr.510, în sfânta zi de  27 iulie 2010, reglementează finanţarea partidelor politice,inclusiv a candidaţilor pentru funcţia supremă în ţară. Oameni prevăzători, legiuitorii au încastrat în legea cu pricina absolut toate cele legate de finanţări, limite maxime de finanţări, precum şi pedepsele de care sunt pasibili cei ce o încalcă. Referindu-se la oile noastre, prezidenţiabilii, legea respectivă, la articolul 33(1) stipulează faptul că un candidat ănscrie în cursa pentru funcţia de preşedinte a Statului, fie pus de un partid sau independent, nu poate să risipească în campania sa electorală o sumă care să depăşească echivalentul a 25.000 de salarii minime brute pe economie, valoarea salariului luat în calcul fiind aceea de la 1 ianuarie a anului în care se desfăşoară campania prezidenţială. Astfel, la 1 ianuarie a acestui an de graţie, 2014, valoarea salariului minim pe economie era, conform datelor oficiale, 850 de lei. Cu puţina artimetică din dotare, la un calcul sumar, chiar şi cu abacul, cele 25.000 de salarii, reprezentând limita maximă a banilor ce pot fi cheltuiţi de un candidat prezidenţiabil,ar însuma fix 21.250.000 lei sau, într-o aproximare la valuta europeană, ceva uşor peste 5 milioane de Euro. Năbăbăioasa lege mai precizează că sumele ce se revarsă peste limita statuată se face venit la bugetul de stat, adică intră în visteria domniţei Harvard ot Cornu, ministresa finanţelor.Ei, şi acum, să facem un mic exerciţiu de imaginaţie şi de perspicacitate şi să cuantificăm sumele aruncate de unii dintre cei 14 candidaţi numărând, spre exemplu, mulţimea bannerelor, a afişelor, corturilor şi altor materiale de propagandă şi vom ajunge la cea mai simplă concluzie, aceea că banii investiţi în toată astă hemoragie propagandistică depăşesc serios limita prevăzută de lege. Asta, în condiţiile în care domnii ce se agită şi vorbesc pe toate drumurile că vor fi întâii veghetori ai naţiei şi ai legilor ei, fură căciula votantului încă din faşă. Desigur, în "înţelepciunea" sa, poporul, obişnuit din vechime cu noianul birurilor, taxelor, vorbelor de clacă şi ipocrizia politicienilor de toată mâna, a ajuns la concluzia că, "nu-i prost cine cere"!  Mai chirugical , dar la fel de neaoş, nenea Iancu, prin vocea unui personaj-slugă, de care politichia noastră nu duce lipsă, a spus-o mai verde şi trist, sintetizând bâlciul politicii mioritice:"pupă-l  în bot şi papă-i tot!"    

Deşertul fantomelor

Vipia încrâncenată a luptei surde, a intoleranţei dusă până dincolo de stadiul înjurăturii blajine, cu tentă de alint, sau hăhăielilor grobiene a măcinat şi puţinul pământ sănătos pe care se mai sprijinea meleagul mioritic transformându-l într-un deşert arid, bântuit de fantomele desghiocate de suflet şi ambiţe şi descărnate de puţina fibră a speranţei. Ceea ce, până mai ieri, a putut fi un petic de normalitate, într-o mlaştină de "democraţie originală" adusă pe tălpile botforilor cu scârţ şi fason de conduri europeni ai armatei iliescene, din astă vară, cu opintirea voinicoasă a trupei cârlanilor zurbagii şi necopţi la puţina zestre mintoasă sau educaţională , totul a fost înghiţit de nisipul mişcător al unei guvernări aflată doar în bătaia vânturilor penale ale intereselor şi hatârurilor "caizilor" de partid. Aflat în voia tuturor vântoaselor, a pohtelor neostoite a mulţimii profitorilor şi atârnătorilor la peticitul şi pipernicitul buget public, deşertul nostru a devenit raiul acestor aventurieri ai ideologiilor şi uzurpatori a legilor, începând cu legea a mai încarnată în sufletul oricărui om care nu a chiulit de la şcoala primilor şapte ani ai vieţii, legea bunului simţ.După cum, în aceiaşi măsură, noua pată tumoral-nisipoasă ce şi-a găsit culcuş în trupul, altădată sănătos, al ţarinei carpato-danubiano-pontice a ajuns tărâm al speranţelor moarte şi al fantomelor lihnite de foame şi de pofta de a mai ridica ochii spre un cer pe care roiesc mulţimi de hoitari, neaoşi ori venetici,  hulpavi şi cu un chef neînfrînat de a se ospăta din hoitul rănit al unui fost falnic zimbru. Cum se întâmplă prin aste deşerturi, printre străvezii fantome şi fauna răpitorilor bipezi, mişună cohorte de scorpioni, şerpi,gângănii, lăcuste, viermi, hiene şi tot  soiul de vietăţi oportuniste, fiecare fărâmă de pomană boierească fiind căştigată de ăsta alai după mii de temenele, gudurări şi lins pantofi de fiţe ai dregătorilor din fruntea bucatelor, la festin fiind deschisă calea tuturor care îşi acceptă statutul de nevertebrat, mai ales politic. Desigur, ca prin minune şi în pofida tuturor sforţărilor armatei de zdrahoni iresponsabili şi roşii în inimi, minte şi priviri  de a nimici, de cele mai multe ori, prin siluirea legii şi a decenţei, orice palmă de pământ, în deşert s-au iţit şi nişte mici şi plăpânde oaze de normalitate,chiar dacă precară,în care , arar , se mai încumetă a se adăpa din izvorul speranţei puţinii naivi ce mai cred că expansiunea draconică a deşertului poate fi stopată. După cum, printre cârdurile de fantome ce hălăduiesc anesteziate şi bramburite, dar bucurându-se la fiecare ciozvârtă sau firirel aruncate, într-o milostivenie ipocrit-interesată, de către satrapii deşertului ori slugile lor,  prin deşert mai întâlneşti, predicând în pustii, câte un întârziat sau refuzat la masa bogaţilor sau câte un prooroc ce îşi încearcă a clădi propriul piedestal de pe care, odată aburcat de elanul inocent al ucenicilor, să ajungă mai lesne la cornul abundenţei personale.Şi, din nefericire, cum vremurile nu par a se limpezi, iar vântul pustiitor al desnădejdii şi al sărăciei, de toate felurile, a prins a se înteţi, spre satisfacţia gureşilor înscăunaţi în jilţurile puterii discreţionale şi fără nici un dram de jenă şi respect,nu prea se întrevăd semne ale vreunei renaşteri a peticului de plai pe care domneau legea, toleranţa, decenţa şi normalitatea. Chiar dacă, la porţile Levantului fiind, toate erau luate şi tratate mai lejer! Dar, în niciun caz, nu era domnia mitocană a înjurăturii, flegmatului şi rânjitului ca proata-n târg!     

Haplea cu papion şi femeile cu barbă

În anii umorul mioritic interbelic, un personaj,Haplea, făcea furori mai abitir ca siliconatele şi botoxatele contemporane şi cu mult peste miorăilelile şi jelaniile lălăite de ciudele de manelişti pe la generoasele televiziuni spălătoare de creiere pustii. Haplea era o născocire desenată ce întrupa nătângismul uşor perfid al progeniturilor plămădite din amorurile mahalagiilor cu ifose de parveniţi, un personaj aparent inofensiv în tembelismul său, dar care , pe lângă hăhăilala populară, stârnea şi destule pocinoage. Un măgădău în pantaloni scurţi,mereu îndopându-se cu plăcinte, cu un etern zâmbet tâmp aninat de o moacă mereu mirată, şleampăt şi neândemânatic, rod al unor părinţi de aceiaşi teapă şi măsură, Haplea făcea deliciul poporului dornic de hlizeală şi băşcălie ieftină, în timp, numele său fiind asimilat până la transformarea sa  într-un loc comun, " parcă eşti un haplea!", un soi de strămoş al actualilor pantofi de sport, deveniţi neaoşii "adidaşi", sau al copiatoarelor, utilele "xeroxuri". Dar, revenind în zilele noastre, prin mulţimea, de multe ori vidă şi mută, dar pofticioasă la bucatele naţiei, au prins roşeaţă în obraji şi şunculiţe pe la şale, o seamă de urmaşi ai figurii caricaturale ce a înveselit chiar şi copilăria veşnicului  Ilici a neamului pesedist, junele Haplea. Desigur, la vremuri cizelate, şi noii haplea au renunţat la pantalonii scurţi,au deprins arta rotirii vorbelor şi a aburelii, însă şi-au păstrat năravurile şi "manerele" originalului, pocinoagele actualilor fiind, totuşi, cu mult mai maligne şi perfide. Haplea zilelor noastre e în stare să se împopoţoneze cu papion, dar să calce în străchini şi să se hlizească tont la mese regale, după cum, la fel de "natural", te poate minţi cu privirea-i inocentă de haplea că afară ninge, chiar dacă e caniculă, sau se poate plimba cu barca pe uscat şi să afirme, la fel de nonşalant, că a fost pe un crucişător. Din păcate, acest Haplea cu papion trăieşte cu impresia că toţi neuronii planetei s-au bulucit numai în ţeasta sa, motiv pentru care viselele sale erotico-politice îl încurajează să se închipuie Haplea întâiul al norodului. Spre deosebire de personajul iniţial, care era o unică odraslă a familiei de păturici interbelici, vremurile noastre au mai plăsmuit un alt confrate de-al său, tot un Haplea, cu un papion mai roşu decât steagul Chinei, dar la fel de avid a fi atârnat de ciolanul "foncţiei" şi al puterii. Dacă nu ar avea darul vorbirii şi ar sta cu gura încleştată,tăcând inteligent, ăst Haplea ar părea chiar cu o brumă de glagorie şi cu un prinos de ştaif doar că, fosta-i îndeletnicire de manechin îi mai dă ghes, prilej de a fi târnosit, mai ales de foştii săi colegi de clasă politică, prin toate noroaiele. Însă, fostul purtător de ţoale de împrumut şi de neveste ţine la flegmare şi ,pătruns de un zel slugarnic şi o foame de haplea, nu renunţă la plăcerea de a fi umilit, precum un alt frate în ale hăplismului  şi milogelii, un actoraş ce a "reuşit" rolul vieţii sale, Euromilogul roşu. Şi, pentru că fauna noastră este plină de animale şi animăluţe de toate soiurile, pe lângă celebra "femeie cu barbă" ce i-a "fericit"  pe valsatorii vienezi, şi prin pădurile noastre mişună cohorte de "femei cu barbă", de la mutele şi tutele, "fă", până la vivandiere de partid cu vocalizele la purtător şi poalele-n cap, acestor specimene, care sunt mai active şi în călduri mai ales în perioadele de rut electoral, fiind destul de dificil a le defini sexul şi părinţii biologici, transhumanţele "femelelor" cu pricina fiind, în destule cazuri, cu mult mai dese decât împerecherile. "Femeile cu barbă", nu sunt frisonate de ambiţiile care îi macină pe hăpleii neamului,ci, mult mai docile şi mulţumindu-se cu câte o fărâmă de cozonac, se limitează la interpretarea, după notiţele şi indicaţiile primite de la stăpânul Haplea, a ariei de partid. Normal, "femeile cu barbă" care au statut de amante ale hăpleilor politici au privilegiul de a primi cadou şi câte un portofoliu ministerial.  Acum, în aste zile, se pare că Haplea întâiul a făcut o nouă boacănă , a spart vesela de zestre, prilej de supărare şi nevricale pentru "bunică-sa", şi de ghinion  care s-ar putea să-l ajungă la sfârşit de toamnă.  Hai,pa!    

La ciorbea milei!

Între două dramolete, pesedeul învingător, prin voinţa şturlubaticului său  lider şi prin votul mulţimii mute şi trandafirii, a fericit naţia cu un nou cadou, prin înălţarea unsului viorelului, eşuatului sindicalisto-politruc Ciobea,  în jilţul de Avocat al Poporului, o dregătorie vitală, dacă este luată în serios, dar , în fapt, o sinecură, o tinichea atârnată pe post de "medalia muncii" la reverul celui mai jalnic "ex"(ex-procuror,ex-sindicalist, ex-primar, ex-ţărănist,ex-premier, ex-penelist).Acum, după ce s-a buricat atâta amar de vreme şi a înjurat "sistemul băsist" pe la toate televiziile de partid, poate că, Toruţ al Cioarbei(aşa cum îl alintau consătenii pe nefericitul posesor al unei pălituri de copită cabalină taman în freză) chiar îşi merită "răsplata jertfei patriotice" mai ales că, după propriile sale evocări studenţeşti, locul de întâi premiant naţional i-a fost ocupat, pe nedrept şi mai brutal decât Crimeea, de cătree o altă "euro-lumină" a neamului, Adrian Severin. Însă, fiind într-o perioadă în care pomenile sunt binevenite, probabil că, la înmânarea firmanului, viorel i-a pus în braţe mega-avocatului naţional şi o lumânare, d-aia mare, de cununie,adăugăm un smerit, "să fie primit" . Totuşi, între coperţile unei ipotetice şi viitoare cărţulie a subsemnatului s-ar regăsi, cu siguranţă, şi rememorarea unei scene de umor negru şi absurd în care eroul principal a fost actualul şi fericitul câştigător al ultimei ofrande pontace, postul de Avocat al poporului român.
Întâmplarea cu pricina s-a petrecut la Reşiţa, pe la mijloc de ianuarie 1996, când, din motive tot de guvernare pesedisto-văcăroiană, salariaţii de la UCM( o uzină mastodont) au pus-o de o revoltă aşa de spontană încât toată conducerea a fost efectiv alungată şi şi-a semnat demisiile pe spinările revoltaţilor, interimatul fiind asigurat de un nou director care , zilnic avea în ospeţie, în biroul său, zeci de emisari nervoşi ai greviştilor care, de pe la 7 dimineaţa, până la sfârşitul programului, îl blagosloveau pe noul conducător cu toate vorbele de duh din dotare. Omul, un bănăţean mai  vânjos şi blând, primea stoic toate aste "daruri" proletare astfel, conştiincios, zilnic, ambele tabere îşi respectau "programul de lucru". După câteva zile de răzmeriţă, apare la la Centru, de la Bucureşti, un emisar de la federaţia sindicală unde era arondat şi sindicatul revoluţionarilor, solul fiind M.P,, unul dintre hârşitele "eminenţe cenuşii" ale sindicalismului post-decembrist şi, la acel moment, sfetnic de taină al Federaţiei Sindicale "Henry Coandă", aflată în parohia proaspătului debarcat de către Miron Mitrea de la şefia CNSLR-Frăţia şi noul lider al CSDR, însuşi, Victor Ciorbea, cu rănile de victimă încă sângerânde. "Îţi dau o veste,diseară vine Ciobea să negocieze cu noua conducere", îmi vinde pontul MP, amicul meu, ambasadorul sindical. După ce programul de înjurături şi proteste s-a încheiat, revoltaţii savurându-şi de mult "victoria" zilei, apar în biroul directorului, care taman îşi curăţa cabinetul de mulţimea cocoloaşelor de hârtie şi îşi desfunda orificiile faxului de guma de mestecat îndesată, bineânţeles, în semn de "protest", de către "spontani", cei doi negociatori sindicali :MP şi Victor Ciorbea. După delicateţurile de protocol, s-a trecut, fără fasoane, la negocierile propriu-zise, ex-premierul demarând cu aplombul pe care, în zilele noaste, şi-l mai etalează pe la televiziuni. Numai că, fatalitate! Directorul nostru respinge , cu aceiaşi "bâtă" ,"nu am bani", toate sumele de creştere salarială propuse de Ciorbea şi însoţitorul său, în pofida jocului de-a poliţistul bun şi cel rău făcut de ambii sindicalişti. În fine, pentru a nu plictisi, aproape de primul cântat al cocoşilor, într-o ultimă şi plângăcioasă tentativă, marele lider sindical sloboade o rugăminte de adolescent refuzat la dans până şi de tocilara şcolii:"domne, dă-mi măcar 1 leu , majorare  la salariu, să nu plec cu mâna goală!" "Nu auziţi, domnilor, că nu pot să dau nici leu ăla, că n-am bani! Hai, gata!" a replicat interimarul conducător al uzinei şi l-a trimis la plimbare, cu mâna goală şi mofluz, pe viitorul Avocat al Poporului. Acum, revenind la timpurile noastre, cât s-o fi rugat de viorelul arogant fostul penelist pentru noua dregătorie. Să nu rămână "făr de coledzi"! 

Bufeurile ţaţei viorica

Deşi poate ar părea straniu sau ieşit din tiparele păstrate în lada de zestre a memoriei locului şi neamului, ţaţa viorica a noastră nu este acea fiinţă corpolentă, uşor atinsă de aripa unei straşnice mustăciore şi posesoare a unui estetic şi semeţ neg pe unul dintre cei doi obrăjiori roşii de înverşunarea proprietarei. După cum, ţaţa viorica din povestea noastră urbană nu este nici fiinţa postată în faţa porţii ori a uşii blocului , înfăşurată într-un decolorat capot înflorat de diftină,veşnic înzorzonată cu bigudiuri din plastic ros de vremi şi nelipsita broboadă acoperitoare, ce-şi varsă ofurile casnice la suratele sale de conversaţii bârfitoare. Mai mult, spre marea dumneavoastră disperare, această ţaţă viorica nu este eroina amoroaselor avansuri hăhăite ale fanţilor, mai mult tomnatici, din mahalaua în care îşi face veacul, dar nici durdulia asudată şi mereu grăbită ce fuge, lăsând în urmă un etern damf de varză călită, până la prăvălia din colţ după o litră de măsline şi un pachet de ţigări.În sfârşit, pentru a spulbera misterul şi a ostoi curiozitatea , ţata viorica este departe de toate aceste clişee şi portrete robot, mai mult sau mai puţin fidele. Personajul din naraţiunea noastră , "această " ţaţă viorica, este o fiinţă stilată, cu o oarecare şcoală, mai mult a vieţii, dobândită, e drept, prin tufişuri şi staţii de metrou, care , în cazul în care e nevoită, ştie să dea bineţe, să aducă un pahar cu apă sau o cafea boierilor şi, desigur, să folosească în mod util apa, săpunul şi periuţa de dinţi. Ţinută sub papuc, ţaţa viorica poate fi o femeie de casă destul de docilă, chiar dacă, nu de multe ori, dar cam des, mai sare pârleazul şi se mai încurcă-n vorbe şi fuste cu golănaşii cartierului. Ca orice damă cu oarece aere de divă şi fason de intelectuală, dacă e băgată un pic în seamă şi i se dă pe mână o dregătorie, o slujbă mai acătării, ţaţa viorica asudă de zel precum un taur în călduri privind apoi, cu ochii umezi şi lăcrămoşi de fericire, la jupân. Dar, în sinea ei, ţaţa viorica, în timp ce se gudură şi toarce de fericire ca un pisoi adunat de la pudebă, se gândeşte la muşcătura fatală ce o va urca în patul cu baldachin a puterii. Iar,a noastră ţaţă viorica,odată ajunsă pe genunchii vânjoşi şi cărnoşi ai puterii, alintându-se pisiceşte şi aruncând bezele, jurăminte şi mângâieli înşelătoare tuturor berbanţilor ce-i cântă ode , îi fac daruri şi îi aduc jertfe patrimoniale,  mirându-se de naivitatea şi arivismul curtezanilor, îi pupă-n bot şi le papă tot! Mai mult, după ce le stoarce portofelele şi sentimentele, ţaţa viorica, sfioasă ca o fecioară la prima împărtăşanie şi zâmbind angelic şi pervers, se jură, până şi pe diploma de divă, că este bucăţică tăiată din bunătatea şi loialitatea lumii şi, de-ar fi să dea buzna prin toate iatacurile justiţiei, tot nu ar avea linişte până nu îşi va salva cavalerii săi credincioşi de ruşinea zeghei. În fine, pentru a nu mai obosi asistenţa cu etalarea tuturor virtuţilor ţaţei viorica, e momentul a pune puncr menţionând, totuşi, că, din noianul ăsta de daruri ce au pogorât peste eroina noastră, se iţeşte şi un mic şi pricăjit defect.Astfel, dacă şi numai o adiere de bun simţ îi trezeşte din somnolenţă unicu-i neuron din dotare, ţaţa viorica este pălită de un tsunami de bufeuri asezonate cu  folclorice poale -n cap şi "duioase",ba, pe-a mă-tii, ce au păcatul de a o transforma dintr-o "divină" ţaţă, într-o banală damă de consumaţie! Hai, pa!   

"Nemţii" lor şi "descurcăreţii" noştri

Pentru mulţi dintre mioriticii noştri băştinaşi, marile frâmăntări ale vecinilor sau celor mai de aiurea, secătuirea buzunarelor de către numeroşii şi nesaturaţii bureţi ai birurilor guvernamentale ori flegmarea publică a unor personaje care ,prin strădania minţii şi talentului, au pus un grăunte în brazda destul de bolovănoasă şi aridă a inteligenţei naţiei, lasă urma vântului printre crăcile pomilor fără rod. Pentru aceşti compatrioţi, mai ales pentru disciplinaţii şi freneticii abonaţi la noianul ofertelor festiviste, al tigăilor electorale sau iahniei şi micilor "moca", toate aceste zbateri şi convulsii exterioare pălesc în faţa dramoletelor, "tragediilor piperene" ori "cataclismelor" prin care trec siliconatele şi botoxatele neamului...prost.Astfel, pusă pe talerul "naturelului simţitor" al Ziţelor, Miţelor şi Titircilor naţionali, drama ucrainiană e un moft, comparativ cu jalea ce a prins, precum slinoasa mătase a broaştei un nefericit şi bezmetic mormoloc, poporul suferind pe altarul caznelor puşcăriaşului Jiji, "victimă" a "odioasei dictaturi" ce nu-i permite plăpândului o permisie de vreo două-trei luni, cât să mai dea bisericosul încarcerat vreo donaţie, ceva. Doar, vin sărbătorile, iar liota pomanagiilor şi-a rezervat din timp locuri la poarta "palatului". Şi, pentru că, potrivit şi sforăitoarelor lor enunţuri, sunt emanaţii sufragiului şi al "boborului" votant, nici falanga gureşă a aleşilor nu a ratat ocazia de a ieşi , mai dihai decât gândacii de bucătărie când se aprinde lumina, recitând ,electoral şi din toţi bojocii, puerila şi ipocrita poezie a "martirului Gică", liderul celui mai nou "dream team" al puşcăriaşilor patriei ,lot "selecţionat" cu grijă şi după multe "observări" de către "scouterii" în robe. Cum era şi de aşteptat, dat fiind predictibilitatea talentosului de a se băga precum musca în laptele populismului,printre "recitatorii" de frunte s-a regăsit şi întâiul plastograf al spaţiului carpato-dunăreano-pontic, personajul cu pricina fiind dispus să spele cu propriile-i lacrimi de crocodil "emblema" maculată a fostului fotbalist Gică, ajuns, prin "merite" personale, coleg de celulă cu alte pitoreşti neamuri ale coloratei şi gălăgioasei "familii a fotbalului", de la plângăciosul cofetar, Copos, până la "smardoii" Mimi şi Giovani. Desigur, aflate în faţa unui asemenea festin, bocitoarele "profesioniste" şi cele de ocazie nu se dezlipesc de masa cu asemenea"trufandale", deplânsul Adelu fiind,deja, o tristă şi vagă amintire, zilnicele şi nesfârşitele tele-lăcrămaţii , indignări şi jeluiri fiind giulgiu care acoperă toate celelalte năzbâtii şi boacăne rupătoare de buzunare ale reâncarnatului, prin votul majoritar al cadânelor parlamentare, cadavru guvernamental pontac. Şi, în vreme ce "descurcăreţii" noştri, atât atârnătorii de pulpana financiară a guverrnanţilor, cât şi cei agăţaţi mai abitir decât o căpuşe de un maidanez de ciolanul puterii şi al bugetului, asudă de nervi şi emoţie în speranţa vreunei graţieri prezidenţiale sau al întrupării legislative a "pohtei" amnistiei şi graţierii, la o azvârlitură de băţ, în ţara "băsistei Angela", nişte judecători "fără inimă şi orientare" au cutezat să arunce după gratii, după un proces de numai 4 zile,nu aproape 7 ani ca la noi, o veritabilă, nu gonflată precum Gicuţă al nost,legendă a fotbalului teutonic, Uli Hoeness, pre numele său, şeful clubului actual campion al Europei, Bayern Munchen, şi, chiar el, fost campion mondial şi european cu naţionala Germaniei. Ba, mai mult, dovedind că, neamţu-i neamţ şi-n pielea goală,proapătul puşcăriaş,Uli Hoeness, a refuzat să facă apel şi s-a prezentat, plin de demnitate, la locul recluziunii. Asta, în timp ce plângăcioşii noştri, sub ochii înlăcrimaţi ai fruntaşilor guvernanţi şi ai multor guvernaţi, se dau cu târtiţele de pâmânt şi îşi sleiesc puţina zestre neuronală în jalbe şi bocete indecente proclamându-se nevinovaţi şi cerându-se  acasă pe motiv că e frig în odaie şi au apă caldă  doar 2 zile pe săptâmână.( cam ca la Dorohoi sau Petroşani). Deh! dacă aveam şi noi mai mulţi "nemţi" şi mai puţini "descurcăreţi", poate nu mai dădeam "copy paste" la sărăcie. DE toate felurile!  Aşa, parafrazându-l pe eternul nenea Iancu, suntem  "descurcăreţi" mulţi, dar norocul e puţin!