Agentul Dogaru

De multă vreme, din timpurile în care alianţele scrise şi parafate dintre "mari centrale sindicale" şi , în special, PSD scoatea parlamentari-sindicalizaţi pe bandă rulantă cu hărnicia unei "particulare" producătoare de şomeri cu diplomă, blegeala sindicală băştinaşă nu mai constituie o surpriză, ci o banalitate de teapa caniculei în plină vară. Ajunsă pe mâinile unei clase politice emanată de "democraţii originale", fosta "curea de transmisie" a epocii ante-decembriste a avut o porneală demnă de Usain Bold, dar, metamorfozată într-o "curea de ceas de firmă," de la mâna moale şi darnică a potenţilor, a eşuat într-un finiş de obez pus să alerge  după tramnvai. Şi, cum lumea pestriţă a sindicatelor autohtone trebuia să fie chiar mai ordonată şi disciplinată decât un recrut neistruit, regizorii de scenă, pitiţi la arlechin, au pritocit "problematica" şi au concluzionat că nu strică şi implementarea unui "tovarăş de nădejde"  care să "organizeze structurile sindicale". Puşi pe treabă, după multe frământări neuronale, distinşii au scos din "caşchete" un asemenea personaj, noua "Afrodită sindicală" fiind verificatul colonel Mircea Dogaru, revoltatul de serviciu şi insul care, în numele unor sindicalişti fantomatici, dar vocali şi nevricoşi, au produs un document plin de revendicări absurdo-populiste, dar agreat prin semnătură de conducerea bicefalo-uselistă. Astfel, lucrând cu materialul clientului, dintr-o notă emisă de DGIA(direcţia de informaţii a Armatei), pe data de 14.11.2004, în pragul alegerilor prezidenţiale pe care viitorul puşcăriş,Adrian Năstase, se pregătea să le câştige detaşat, au reieşit câteva amănunte referitoare la "col. Mircea Dogaru,şef birou în cadrul SecţieiContracararea Dezinformării şi Protecţia Imaginii Armatei/Direcţia Siguranţă+ Militară". Ca o paranteză, prin acei ani, actualul răspândac de zvonuri alarmiste era plătit de contribuabili taman pentru contracararea dezinformării. Revenind, nota cu pricina precizeză unele "aspecte de interese" despre col. Dogaru şi anume că, "în cursul anului 1999,când activa ca istoric militar în cadrul Centrului de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, a fost recrutat de către fostele organe de securitate ale Direcţiei a IV-a Contrainformaţii şi dirijat pe lângă ataşatul militar al fostei Ambasade URSS la Bucureşti(la acea dată),lt.col. Serghei Cernomaz." Mai mult, potrivit notei, "la data de 18.09.1999, prin adresa nr. DS/001815, SRI informa instituţia noastră (Armata) cu privire la continuarea colaborării(col. M.Dogaru) cu această instituţie iar în baza protocolului de colaborare,acesta a fost predat(mai ceva ca un colet de la obiecte pierdute)în legătura organului de protecţie a DSM(Direcţia de Siguranţă Militară). În cursul lunii mai a anului 2000,la ordinul şefului DSM,la acea dată,gl.bg.Nicolaescu Gheorghe,au fost iniţiate demersurile specifice pentru încadrarea col. Mircea Dogaru în cadrul DSM." Mai pre limba şi a mitingiştilor care au dârdâit o iarnă agitaţi de Dogaru şi liderii actualelor partide ale Puterii, "istoricul" nostru era agent cu acte în regulă. Însă, partea interesantă a documentului de faţă îl reprezintă finalul "glorios" care menţionează că, "în baza datelor din dosarul de agent al acestuia (M.Dogaru),propunem supunerea spre aprobarea şefului DGIA, pentru dirijarea col. Mircea Dogaru în îndeplinirea măsurilor din acţiunea SINDICATUL,în scopul realizării controlului operativ al viitoarelor structuri sindicale ce urmează a se înfiinţa în România". Bineânţeles, şeful DGIA a aprobat "misia" colonelului-agent Dogaru care şi-a îndeplinit cu succes "sarcinile trasate" de şefii săi în disciplinarea sindicatelor născute la ordin şi cu ordine precise. Mai rămâne de văzut, deşi a fost destul de transparentă, contribuţia "sfaturilor şi indicaţiilor" preluate, prin agentul Dogaru, de la alde Cernomaz şi alţi asemenea "fraţi moscoviţi" , la "victoria revoluţiei useliste" asupra plăpândelor vlăstare ale normalităţii şi democraţiei pure, fără "condimente" din traista lui Ilici.

Ps. spre liniştea şi neliniştea "amicilor", documentul cu pricina e în sertar, la loc sigur.        

Omarul lu' Nae

  De câteva zile,în lipsa trăznăilor născute din hodina intelectuală a nepreţuiţilor aleşi, presăraţi prin exotice locuri de vacanţă,   liniştea scumpei noastre patrii ne-a fost spartă de corul tele-bocitoarelor, cu şi fără simbrie sau interes, pripăşite la catafalcul "marelui anonim" ce s-a luat la trântă cu trenul,precum şi de ciripitul gureşului prim-cintezoi guvernamental al naţiei. Ajuns celebru doar după amorul său ghebos cu locomotiva şi jelit de stolul purtătoarelor de "ghioc" mai ceva decât un cărturar de vază, defunctul Nae şi-a încheiat cariera de "mare filantrop" tot după cum şi-a creat-o, încălcând cele mai elementare norme legale şi ale bunului simţ, arătându-le, cu astă ocazie, şi altor fraţi ai săi în ale fuduliei că "banu şi valoarea" nu "merge" mereu. Din nefericire , pentru liota de plângăcioşi şi alţi jalnici "simţitori" ce s-au bulucit la grătarele praznicului năist, dregătorii nu prea au avut "naturelul simţitor" şi au ratat ocazia decretării vreunui doliu naţional care, de ar fi fost pe măsura timpului acordat evenimentului de către televizii, s-ar fi întrezărit printre storurile Palatului Victoria. Nu-i vorbă că, probabil, marcat de emoţia momentului, nici primului gospodar al comunei în care a robotit "marele dispărut" nu i-a trecut prin cap ideea de a proclama, cel puţin, un doliu local, mai cu seamă că, aşa cum au suspinat fruntaşii politici ai localităţii cu pricina,eminamente pesedişti, dispărutul fusese destul de culant cu aceştia şi conturile partidului din Kiseleff. Totuşi, singura instituţie de stat, ce-i drept, cam falimentară, care a ţinut să-şi etaleze toată durerea care o apăsa a fost Poşta Română, reprezentată , cu mândrie şi fală, în lăcrămosul cortegiu funebru de o mândreţe de dubă roşie, inscripţionată corespunzător şi pavoazată cu maiestoase coroane şi alte aranjamente florale. Însă,morţii cu morţii şi vii cu vii, cel mai "viu" şi neaşteptat  cadou căzut pe căpăţânele multor actori politici ai meleagurilor noastre fiind alt dispărut, "amicul" Omar Hayssam, o altă "puşculiţă" de nădejde a bătrănilor dulăi din ograda păstorită de junele Viorel. Iar, pare-se că, pentru mulţi "distinşi" surpriza revenirii pe plaiurile adoptive, când mijeau zorile, ale vechiului camarad,Omar, a fost aşa de mare încât, prins cu lecţia neânvăţată şi izmenele în vine, tele-premierul a ciripit câteva triluri mai false decât un nefericit de la "vocea României" . Desigur, după ce a luat câteva castane şi a mai tras un pic de aer în piept, întâiul orator al naţiei, spre marea fericire a fătucilor şi dătătorilor cu părerea, şi-a recăpătat apetitul logoreic, prilej de a depăna, cu o nonşalanţă iresponsabilă, povestioare din categoria "spionului dandana". Doar că, în vreme ce imberbul povestitor , în încercarea de a trage, cel puţin la spartul târgului, un pic de spuză a succesului şi pe turta sa, turuie, oricui îl stârneşte, vrute şi nevrute, în cotloanele Kiseleffului, şi nu, numai, sunt destule personaje pentru care revenirea lui Omar, dintr-un exod bine studiat şi programat, le cam dă frisoane şi destule migrene, muţenia fostului coleg de cumetrii capitaliste fiind cea mai de preţ şi ultimă donaţie pe care ar putea să o facă acesta. Dar, spre marea nelinişte a tuturor celor ce au beneficiat, în decursul anilor de prosperitate, de graţiile actualului revenit, pe căi necontrolate de respectivii însă ştiute de "inamicul Băsescu", ei încă nu ştiu cât de mult s-a spovedit, sau este dispus să o facă, Omar, sirianul fiind o bombă al cărei declanşator, spre marea disperare, se află în mâinile omului pe care îl iubesc mai ceva decât sarea-n ochi şi care, fatalitate, nu prea ştie să-şi joace prost o asemenea carte. De aceea, pentru unii băştinaşi, cel mai bun Omar ar fi unul mut. În ceea ce-l priveşte pe prim-cintezoiul neamului, încă nu a aflat vorba aia, din bătrâni, care spune că omul învaţă să vorbească în doi ani, dar nu învaţă  într-o viaţă să tacă.    

Io,Moţ cel Mic

De cum se răscacără de ziuă şi până în crucea nopţii, toată suflarea aflătoare prin treburile faunei politichiei mioritice îşi frământă mintea şi nervii încercând a descifra marea taină a răsuflării duhului noului guru pontac, plăsmuit în coltoanele laboratorului din Kiseleff, asupra mulţimii mute,de emoţie şi uimire, a supuşilor săi. Omul care, doar în urmă cu o brumă de vreme, era ciuca miştourilor, declarate "în plen" sau pe la colţuri şi în dămfuitele budoare politice, a politeţurilor de "poză", aruncate din vârful buzelor, ori retrogradatul de pe soclul "micului Titulescu" tocmai la statutul cu aer mai ovin, de "cârlan",aastăzi a ajuns idolul la picioarele căruia se ploconesc alairile dregătorilor şi camarazilor de partid şi alianţă, "vestalele" verticalităţii, trâmbiţaşii năimiţi ori voluntari, precum şi simpli cetăţeni care nu au reuşit să priceapă miracolul înălţării unui banal plastograf la rangul de voievod al neantului. Desigur, nici aste rânduri nu au pretenţia desluşirii enigmei pontace,rostul acestora fiind a încerca o fotografie, cât mai puţin voalată ori "fotoşopată", a personajului care, mimând  o iresponsabilitate duios-comică, face paşi fermi spre întruparea, într-o formă mult mai rafinată şi perfidă, în varianta "new age" a mentorului său, Adrian Năstase. Poate ar părea hazardată au fantezistă şi, implicit, lovită în cap de leuca nulităţii, teoria enunţată însă, de ar fi disecat atent cadavrul viu al acestui nou Arthuro Ui dâmboviţean, se va reuşi observa că fiecare dintre paşii spre noul soclu de "despot cu faţă umană" ai respectivului  sunt foarte atent calculaţi, ceea ce ar însemna că în spatele "junelui prim" al politicii băştinaşe robotesc, se pare că,până în acest moment,cu folos, o seamă de regizori pentru care spectacolul în sine şi publicul sunt doar bagatele, ţelul fiind împlinirea, prin această operă, a tuturor ambiţiilor şi frustrărilor proprii. În decursul anilor, mai ferit ori mai în văzul lumii, regizorii cu pricina au mai încercat să scoată la rampă asemenea "staruri" menite a uimi şi domina, în special în beneficiul "creatorilor", asistenţa numai că, un "prostănac" a eşuat într-un statut de "starletă", alt somnolent a naufragiat într-o oratorie isterico-găunoasă, bună numai la bâlciurile electorale, în vreme ce "marea speranţă" la "oscarul puterii" s-a cam încurcat în poalele, destul de lălăi, dealtfel, ale Justiţiei autohtone, prilej de reflecţie şi retragere în culise, "la pantalon", de unde îşi poate ghidona mai lejer pupilul. Aşa încât, selectat cu atenţie de vigilenţii făcători de staruri, fostul pionier ce-l sorbea cu ochi umezi pe "nea Nicu" a intrat pe mâna pricepuţilor meşteri de fantoşe, urmând a deveni noua păpuşă Barbie a partidului, roboţelul ce avea a îndeplini toate visele nerostite şi toate treburile murdare ale păpuşarilor. La prima vedere, omul, bântuit de mari şi nejustificate,în raport cu puterinţele,ambiţii, dispus la "sacrificii" şi alte  "mici compromisuri", uşor şantajabil, din cauză de "dosar", avea potenţial şi părea un material maleabil, pretabil la conceperea unui produs vandabil electoratului neaoş, bun şi la export, dar şi uşor de manevrat. La un moment dat, în momentele febrile ale modelării noului lider maximus, căzut pradă amintirilor din juneţea sa revoluţionară, bâtrânul Ilici a revăzut, cu ochii minţii, clipele în care greii partidului de atunci,prin martie 1965, mânaţi de aceleaşi gânduri şi socoteli meschine, l-au înscăunat pe anonimul Nicolae, pe care ar fi urmat a îl modela şi manevra după vrerea lor. Atunci, marii sforari au luat o mare ţeapă, iar Nicu cel mic a ajuns a pune cizma pe grumazul lor.Poate, de astă dată, se alintă cu speranţa alde Ilici şi ai săi, noul lider va fi un docil. După semne, slabe speranţe! În primul rând, noii reptilieni armanizaţi, din tagma cărora se trage şi actualul lider naţional, au un nivel de cunoaştere şi de intelingenţă, cât le sunt necesare, cu mult peste vechea gardă seralisto-ştefangheorghistă, în timp ce ambiţiile lor nu se limitează la strângeri de mână, diplome, decoraţii şi felicitări în faţa colectivului,  cinismul  fiind înfrăţit cu un pragmatism care excede, cu mult, regulilor şi directivelor de partid. Iar,privind din acest punct de vedere , învăţăcelul pontac a absorbit ca un burete toate învăţăturile mentorului său şi, mai mult decât atât, învăţând din erorile acestuia, şi-a perfecţionat metodele de persuasiune şi dominare, momentul luării în haremul său şi a  cadânei Justiţia urmând a fi ultima treaptă spre tribuna de unde va privi, zâmbind cu o maliţie satisfăcută, la mulţimea năucă,dar aplaudacă. Atunci, fostul spălător de vase pariziene şi manevrant de hamburgheri, fostul copil de casă al tătucilor din Kiseleff îşi va etala surâsul său de Kaa mioritic şi va grăi poporului: Io,Moţ cel Mic, am înfrânt!      

Lăscăricii măscărici

Stors ca o lămâie, tragicul accident rutier muntenegrean a reuşit să mai ridice, încă o dată,deşi nu mai era nevoie, poalele politicienilor noştri , prilej pentru asistenţa saturată de asemenea exhibiţii,de a mai admira budigăii jegoşi şi rupţi în tur ai dregătorilor mioritici. Picat din senin şi în plină chiolhăneală festivisto-propagandistică, necazul de pe defileul muntenegrean, dacă ar fi să luăm în seamă tele-jurămintele şi bâlbele întîiului baschetbalist al naţiei,  a fost tratat,cu foarte puţine excepţii, de gloata amploaiaţilor cu o lejeritate servilă vecină cu sictirul, motiv pentru care, vestea l-a trăznit în ţeastă pe premier mult după ce, confirmându-şi statutul lor de oameni adevăraţi, muntenegrenii îşi terminaseră misia umanitar-sanitară. Apoi, după obiceiul pământului nostru, strămoşesc, evenimentul a intrat în malaxorul birocratico-propagandistic, tot dregătorul  aflător în treabă, de la tardivul  dar solemnul premier, până la inutilii Jenel şi Mirciulică, pavoazaţi cu moacele de ciocli reciclaţi s-au agitat pe toate ecranele cu frenezia unor bârzoi speriaţi emanând banalităţi cu aerul savanţilor care au pus coada la prună şi moţul la bască. Şi, toată astă vânzoleală, finalizată cu proclamarea unui doliu naţional mustind de ipocrizie, numai din porneala de a demonstra mulţimii contribuabile că ei, supremii bugetari ai patriei, au făcut tumbe şi alte sacrificii în îndeplinirea obişnuitelor îndatoriri pentru care sunt plătiţi. Dar, cum pe la noi,  normalitatea, fiind rara avis, este etalată cu mare zgârcenie, mai ceva decât bijuteriile Coroanei , poporul a fost aburit şi impresionat de zbaterea guvernanţilor, lăfăită precum o matroană din Crucea de Piatră, pe toate canalele media , singurii omişi fiind rudele îndurerate ale victimilor accidentului rutier. Desigur, acum, după decantarea emoţiilor şi trecerea timpului, în jurul dramei din Muntenegru încep să se ţese tot soiul de scenarii,supoziţii ori îndoieli după cum, de sub lespedea tragicului fapt apar, precum gândacii, tâlcuri şi complicităţi cu iz de afaceri de castă şi caschetă ale personajelor implicate în derularea unor nevinovate drumeţii. De astă dată, se pare că măgăreaţa "afacerilor de cumetrie"  şi pe bani publici a căzut pe cele două firme, de turism şi transport însă, dacă vreun organ abilitat are,vreodată, ambiţia şi tupeu de a lua la mână tot raiul acestei branşe sunt şanse destul de serioase ca surprizele să înflorească precum pop cornul. Totuşi, pentru fauna politică băştinaşă uitată prin băncile parlamentare, drama din Muntenegru şi emoţia doliului naţional au picat la ţanc, la umbra acestora, drăgălaşii aleşi ai neamului zburdând cu voioşia mielor neânţărcaţi pe islazul legiuitor.astfel, în vreme ce Lăscăricii premierului forfoteau sterp pe lângă avioane şi "trupuri ale cadavrelor neânsufleţite", Crizuţ şi ai săi ortaci au decretat diminuarea accizelor la băuturi spirtoase, lumea alcoolului fiind un domeniu unde, potrivit grăitorilor de frunte ai guvernanţilor, evaziunea fiscală şi corupţia trăiesc mai ceva decât în sânul lui Avraam, dar şi dreptul augustelor lor carcase umblătoare de a îşi păstra şi pe perioada lungii vacanţe parlamentare odăile de la hotelurile de lux, odăi plătite tot din buzunarul pricăjit al contribuabilului. Iar, dacă tot erau în doliu naţional, liota deputaţilor păstoriţi de eminentul specialist în osii, ace şi macaze,domn Zgonea, au hotărât,ca bomboană pe coliva bugetului "de austeritate", achiziţionarea unei flotile de "numai" 50 de limuzine pentru plimbatul "asistentei", soacrei, odraslelor şi a damigenelor cu zaibăr "din colegiu".  Cât despre morţi, numai de bine! 

Vipia smereniei

Dacă tot suntem în prag de Rusalii şi Sînziene şi ne macină vipia, mi-am permis ca rândurile următoare, fără a avea nicio fărâmă de pretenţii sau cele mai angelice şi fine tangenţe filosofico-religioase, să nareze una dintre cele mai cu tâlc apoftegme ale părinţilor din Pustiu încrustate în paginile Patericului, speranţa sfioasă fiind ca, printr-o minune, tâlcul  slovelor cu pricina să reuşească a fi descifrat de personajele ce populează fauna, în special politică, a mioriticilor plaiuri. Apoftegma-parabolă  ce urmează a fi dezvăluită narează una dintre întâmplările avvei Ioan cel Pitic, călugăr trăitor, prin anii 357, în Sketis, unul dintre vârfurile triunghiului de foc monahal al Egiptului de Jos, părinte ce este întruparea smereniei, inocenţei şi, mai cu seamă, a ascultării. Astfel, povestea ne spune că, la începutul călăgăriei sale,ucenic fiind , retras la Sketis, în pustiu, părinte din Tebaida pe lângă care şedea  Ioan cel Pitic a înfipt un băţ în uscat în pământul arid. "În fiecare zi stropeşte-l cu un ulcior de apă proaspătă, până va rodi" a rostit părintele, iar , zilnic,timp de trei ani, Ioan cel Pitic făcea drumul de la chilia sa până la izvor, aflat la o distanţă mare, Ioan plecând seara şi întorcându-se dimineaţa cu ulciorul plin. După trei ani băţul uscat a prin viaţă şi a rodit, iar bătrănul călugăr a luat un fruct din pomul rodit, l-a dus la biserică spunând fraţilor:"luaţi şi mâncaţi fructul ascultării!" Peste secole, miezul acestei parabole a fost desghiocat de Andrei Tarkovski constituind scheletul filmului său,"Sacrificiul" . Revenind în realitatea noastră şi privind în jurul nostru la toată această faună pestriţă, la chip şiu suflet, care mişună prin lumea noastră politică,media,socială sau a distracţiilor (show-bizz pre limba anglo-păsărească)mai este oare nevoie să ne întrebăm câţi au avut marea şansă şi cinste de a vedea,cel puţin, acest fruct al ascultării ? Atât!     

Pauză de caniculă

Şi de astă dată,canicula noastră mioritică a reuşit să învingă , cu o uşurinţă demnă de o cauză mai nobilă, năvalnicul chef de muncă al "batalionului roşu", la faţă şi glagorie, al luminaţilor aleşi, biciuiţi de elanul robotitor al  întâiului vrednic al ţării, să violeze feciorelnica şi timida noastră "Costituţiune". Astfel, sleiţi de puteri şi goliţi de măreţele idei menite a împodobi mai ceva ca o sorcovă "mama legilor", magnificii croitori, cam stângaci şi rămaşi la moda retro, căzăcească, la primul descălecat al vipiei au lăsat pixurile pe masă şi, zglobii şi bucuroşi precum o ceată de infantili scăpaţi în recreaţia mare, şi-au abandonat misia pentru care şi-au tocit neuronii şi au decretat intrarea într-o lungă şi binemeritată vacanţă. Acum, după mulţimea pocinoagelor şi trăznăilor "constituţionale" ieşite din  nebuloasele şi neânţelesele minţi reunite în pâlcul select al  inginerilor, istoricilor , istericilor şi alţi specialişti în diverse forme de drept, dar , mai puţin, constituţional, poate ar fi fost cu mult mai util, pentru soarta tuturor, ca împricinaţii să fi beneficiat de vacanţă încă din prima clipă a numirii lor în comisia cu pricina. Desigur, raportat la potenţialul muncitoresc al liderului acestui grup de ipingeşti, caţavenci şi alţi brânzoveneşti, volumul de muncă al onorabililor a fost unul "infernal" , având darul să infirme chiar şi proverbiala lentoare, de melc şchiop, a parlamentarului român aşa încât recompensarea efortului depus de distinşii aleşi cu un voiaj de refacere a tonusului prin ceva zone exotice, pe durata vacanţei de vară prospăt instituită, ar fi cadoul cel mai nimerit. Însă, numai în condiţiile achizionării doar a biletelor de dus, întoarcerea putânt fi amânată sine die din raţiuni de criză financiară. Cum,parafrazând, minuni în lumea asta,nu văd a se mai face, din nefericire, mai ales pentru destinul legii de căpătâi  a ţării, "gaşca nebună" a crizuţului naţional nu se va lăsa şi, pe la culesul viilor, va procopsi naţia cu un op mai petriţ decât "almanahele" vangheliene, mai prost decât un film nord-coreean şi mai ticălos decât ultima ipocrită emanaţie orală a "tătucului Ilici " prin care se dezice de fosta sa slugă , Cozma. Mai documentaţi sau mai bine informaţi de "surse", diverşi analişti au purces la tăiatul în patru al firului acestei pauze de muncă întronată în cenaclul penelisto-pesedist patronat de umbra lui Crizuţ la Parlament, considerând că time out-ul respectiv a fost rezultat al unora dintre temele şi temerile puse în braţele "elevului Victor dintr-a 27-a" de către "neinformata" profesoară de limba germană, vacanţa "comisiei Crin" având rolul unui tampon pe vigilenta memorie europeană. După cum, alte voci, la fel de avizate, avansează ideea unui scenariu diabolic pus la cale de cei doi "copii teribili" şi cam puţin perfizi ai politichiei dâmboviţene în lumina căruia relache-ul  ar urmări momentul în care, prin modificarea programată, raportul de forţe al judecătorilor Curţii Constituţionale ar permite transformarea Constituţiei într-o carte de bucate politice sau, mult mai grav, într-un soi de căcărău legislativ cu iz de "Mein Kampf" uselist, dregătorii Puterii şi "aparatul teritorial" având grijă, apoi, ca votul popular să aibă numai un rol decorativ.În ceea ce priveşte, deja desueta şi iritanta, pentru noii arendaşi ai patriei şi trâmbiţaşii lor, temă a voinţei populare, exprimată majoritar, printr-un referendum validat, pentru rărirea numărului camerelor şi a parlamentarilor, aceasta a fost aruncată de mult la coş de respectivii amploiaţi  şi înlocuită cu ipocrita şi demagogica auto-împăunare cu găunosul titlul de "reprezentant al intereselor poporului". Şi, apropos de interese: de la divorţul de PPDD, amicul senator Tudorică, va reprezenta  interesele gorjenilor aburiţi de nurii "domnului Dan" sau ale "ciocoilor" Ponta , Voiculescu şi alţi uselişti, pe care, până ieri i-a muificat, şi în căruţa cărora s-a urcat?   Iar, în ceea ce îi priveşte pe fericiţii şi genialii trupeţi ai Crizuţului, goniţi de pârldalnica de caniculă  din hala facerii Constituţiei într-o lungă , fierbinte şi lălâie vacanţă, poate nu le-ar strica să aprofundeze nişte vorbe, mult mai înţelepte: până la sanda, cizmare!          

REMEMBER