Perfidul iepuraş

La ceas de seară, tocmai când viitorii principali ai naţiei, domnii Antonescu şi Ponta, încă îşi savurau bravadele politice exhibate mulţimii, excitate de proximitatea unor victorii visate, ce a avut privilegiul de a fi aplaudacii triplului congres USL-ist, preşedintele Băsescu le-a pus, prematur, celor doi lideri, în coşuleţul pascal, o mândreţe de cadou: legea prin care, din acest moment, preşedintele ţării, indiferent numele,  poate fi demis, doar dacă la referendumul organizat pentru ratificarea unei suspendări, votează în favoarea mazilirii prezidenţiale 50% din totalul electoratului existent. Mai concret, în cazul în care se ajunge la referendum, un preşedinte român poate fi debarcat numai prin votul a 9 milioane de cetăţeni şi nu prin votul a jumătate dintre cei prezenţi la scrutin. Prin promulgarea respectivei legi, toţi doritorii de suspendare a preşedintelui Băsescu au cam rămas orfani de unicul şi principalul lor obiect al muncii, toate calculele realiste, nu cele fanteziste plăsmuite în diversele cotloane şi cabinete de partid, demonstrând că, în condiţiile unui absenteism cronic şi al unei lipse de apetit electoral manifestate de alegătorii români, atingerea cotei celor 9 milioane de voturi anti-prezidenţiale este infinit mai dificilă decât spălarea de păcate penale a vreunui Năstase, Nicolescu ori Boldea sau înregimentarea în oastea USL-istă a vreunui plimbăreţ Frunzăverde. Ocupat cu relaxarea printre dunele Dubaiului, după herculianul efort  de a rupe scrisoarea prezidenţială ce-i punea pe masă, în schimbul unui minim respect faţă de voinţa electoratului de a ajusta liota parlamentarilor, eventualitatea eliberării premature a fotoliului de şef al statului, Che de Kiseleff pare să nu fi perceput, încă, adevărata potenţă seismică a cadoului oferit, pe neaşteptate, de "perfidul iepuraş" de la Cotroceni.După cum, preocupat, asemenea unei gospodine intrată în criză de timp,cu desăvârşirea curăţeniei peneliste şi debarasarea odăilor partidului de toate "vechiturile liberale", gen Chiliman, sunt destule semne care arată că nici proiectatul şi pretinsul candidat la jilţul de la Cotroceni, tumultosul domn Antonescu, nu prea a prins şpilul darului băsescian, damful micilor victorii obţinute în faţa camarazilor săi de partid, asezonat cu susurul dulceag al alintărilor curtenilor, anesteziind, cel puţin pentru moment, simţurile ce zac, într-o îndelungată somnolenţă, în străfundurile actualului animal-afla, politic, liberal. În fapt, ocupaţi cu ghiduşii de soiul unei caricaturale şi perdante greve parlamentare sau infantile ţâfne şi alte bufeuri de demimonde politice, şefii celor două partide, ce se auto-clamează drept unici şi indispensabili salvatori ai neamului, au contribuit din plin la materializarea cadoului legislativ ce le-a fost pus în braţe de Traian Băsescu pentru că, prin simpla prezenţă la muncă cei peste 200 de aşa-zişi grevişti pesedisto-penelişti ar fi putut contribui la amendarea ori, poate, chiar respingerea acestui document care, în lipsa Opoziţiei, a trecut de votul deputaţilor ca prin brânză şi cu viteza unui TGV. Dar, potrivit înţelepciunii academicianului Grigore Moisil, "nicio lege nu te poate împiedica să fii prost", aşa încât, odată ce au cam pierdut trenul suspendării preşedintelui Băsescu, domnilor Ponta şi Antonescu, împreună cu toţi suporterii paukerişti a aruncării peste bord a căpitanului, înaintea acostării programate a navei, le-au mai rămas să viseze la un harem de fete morgana sau, mai prozaic, să renunţe la bonjurismul politic pe care se căznesc să-l etaleze în faţa naivilor şi să se apuce, temeinic, de muncă pentru care au fost cocoţaţi în fruntea bucatelor de voturile concetăţenilor.       

Naufragiul costă concordia

De când fostul lider al partidului , Sorin Frunzăverde, a dat cep corabiei prin care a prins a se buluci, spre alte zări mai mănoase şi mai mămoase politic, o liotă de primari, consilieri şi parlamentari aflaţi la expirarea mandatelor obţinute în calitate de bravi şi eterni oşteni "portocalii", partidul din Modrogan a intrat într-o stare de nedumerire panicoasă, stare asemănătoare unei gospodine căreia i-a explodat "oala minune" pe aragaz.Mai obişnuiţi cu turismul de partid post-decembrist, primii loviţi de strechea dezertărilor au fost câţiva dintre cei peste o mie de actuali edili ai PDL, preponderent din mediul rural, barca salvatoare a respectivilor vânători de voturi populare la proximile alegeri locale fiind a argonauţilor pesedisto-liberali sau, în cazurile cele mai disperate, a otevismului noctambul. Însă, toată această brambureală pedelistă, ce ar părea a fi calea sigură spre un răsunător eşec, ar putea fi, urmare unei chirurgii politice urgente şi, mai ales, eficiente, răul benefic de care avea nevoie acest partid pentru a se reâncarna în vechea grupare obişnuită cu bătăliile la baionetă şi mai puţin cu fastul şi opulenţa de la masa bogaţilor. Mai concret, dacă în acest moment armata lui Emil Boc suferă pierderi la care nici nu visau adversarii politici, principala vină constă în mahmureala  liderilor şi sfetnicilor de taină a acestora , precum şi pierderea spiritului băsescian care i-a propulsat în fruntea bucatelor, dar i-a şi ţinut în stare de veghe. Beatitudinea jilţului, beţia cuvintelor ori lejeritatea selecţiei camarazilor aruncaţi prin diverse dregătorii  au adus un aer cenaclist în partidul care, în diverse formule, a avut aproape opt ani, dintre care ultimii patru infernali, de guvernare centrală şi locală, încât la ora decontului, sterilitatea oratoriei a cam învins pragmatismul acţiunilor reactive la mioriticul şi ciclicul traseism. De aceea, în pofida ironiilor şi privirilor piezişe,blonda de la Capitală, Elena Udrea, a fost, până în prezent, cam singura "bărbată", reuşind să despartă apele electorale bucureştene, tulburate şi de tangajul politic piedonal,renunţând la o mezalianţă cu un partid care ar fi adus PDL-ului doar câştigarea unui sector. S-ar putea ca, la finalul alegerilor locale, mişcarea Elenei Udrea să fie greşită şi câştigul să nu fie pe măsura aşteptărilor, dar, pentru un partid cu ştaif, nominalizarea unor candidaţi proprii costituie un test de soliditate şi o obligaţie faţă de propriul electorat.Or, daca acelaşi tratament inflexibil, al pragmatismului electoral, va fi aplicat şi de alţi lideri pedelişti, iar oratoriile corozivo-filosofice vor fi amânate până spre sfârşitul anului, ar fi destule şanse de diminuare a pierderilor şi de revigorare a fibrei unui trup care predispus la obezitate politică.  În fond, în decursul anilor, partidul din Modrogan tot a fost confruntat cu hemoragii, începând cu  el lider maximus, actualul  penelist fruntaş, Petre Roman, continuând cu gruparea, Severin-Duvăz-Sassu, şi terminând cu alt proaspăt penelist de frunte, Frunzăverde şi a lui ceată. Normal, aflat, după puteri, într-un perpetuu război cu partea feminină a PDL-ului, şeful pesediştilor şi auto-proclamatul viitor premier, Ponta, jubilează calculând, precum Trahanache, voturile şi anunţă prin târg că, după ce-şi va fi făcut siesta pascală, ortacii săi parlamentari vor da cu greva de pământ şi vor pune la cale o moţiune de cenzură.Motivul moţiunii, enunţat de liderul Ponta şi tocat media de trâmbiţaşii săi, i-ar face mândri pe înaintaşii paukerişti ai starostelui ideologic al PSD-ului,eternul Ion Iliescu, aflat într-o nesfâşită şi păguboasă, pentru naţie, luptă de clasă cu " nemiloşii imperialişti" care vor să sugă bogăţiile poporului. Pentru un june ce se ţine citit, stilat şi cu şcoala la timp şi în timp, ce se vrea a conduce, în anul 2012, în calitate de premier, o ţară europeană,de un puseu de inteligenţă precum cel despre raţiunile preconizatei moţiuni de cenzură ar putea fi foarte fudul un alde Bokasa sau vreun şef de trib. Cât despre emigranţii politici portocalii, galbeni, roşii ori de vreo altă culoare, liderii ar trebui să-şi reamintească faptul că, pe prieteni îi cunoşti la bani şi la drum.           

Frunzaverde a crinului

Recentul puseu al unei ultime demnităţi ce a erupt recent prin toţi porii trupului asudat de două decenii de jug pedisto-pedelist al provincialului politician Frunzăverde a stârnit pe piaţa politică românească un tsunami emoţional vecin cu isteria funebră a morţii vreunui fante de mahala. Unii, mai tari în gură şi în principii, au prins a sălta de bucurie pe la toate colţurile media de parcă au descoperit remediul prostiei sau s-a revărsat tot cornul abundenţei electorale în curte şi, personajul care, mai ieri, puţea, era câh şi era nefrecventabil precum o botanistă de pe centură, a devenit eroul naţiei liberale şi campionul purităţii politice. Ba, în semn de mare mândrie pentru ploconul ce i-a căzut pe cap, întâiul luptător împotriva traseiştilor şi trădătorilor politici şi simbolul naţional şi planetar al verticalităţii, domnul Antonescu, s-a şi grăbit cu temenelele pe la poalele noului guru reşiţean căruia, într-un exces de exerciţiu de democraţie liberală, i-a şi oferit unul dintre numeroasele fotolii de vicepreşedinte ce ornează partidul ce se şi visează la masa bogaţilor. În fond, "răzvrătitului" Frunzăverde, un anonim naţional băgat, în schimb, în toate ciorbele guvernărilor, nu prea îl încântă noua sa viitoare funcţie penelistă, de fapt, o retrodradare faţă de aceea de la PDL, cât speranţa că, rămas jupân al judeţului Caraş Severin, sub alt steag şi alţi stăpâni, va mai linge încă patru ani la ciolanul tăvălit prin haznaua cu bani a cărăşenilor. Ar mai fi şi o altă variantă, care a început a prinde ceva carne, referitoare la dezertarea fostului fruntaş pedelist, care s-ar lega de unele disconforturi penale ale personajului cu pricina şi lipsa unei plase de siguranţă asigurată de colegii săi pedelişti în caz de turism tip DNA, fuga în tabăra penelisto-pesedistă oferindu-i şi un statut de "victimă băsesciană".Oricum, preventiv şi într-o notă jalnică, fostul ministru al apărării şi membru al CSAT, viitorul lider al peneliştilor şi-a justificat divorţul de foştii şi vechii săi tovarăşi de ideologie motivând, prin citate din opera orală a noilor săi şefi, Ponta şi Antonescu, existenţa unui stat poliţienesc pe plaiurile mioritice şi avatarurile prin care a trebuit să treacă, atâta amar de vreme, în "istovitoarea" sa muncă de dregător al naţiei. De parcă, la caz de necaz, omul nostru nu ştia să-şi scrie o demisie sau ar fi devenit muritor de foame dacă se considera saturat, săturat şi scârbit de politica practicată de el, în calitate de ministru, parlamentar sau şef de Consiliu Judeţean, ori de colegii de partid. Normal, dacă Frunzăverde ar fi avut ceva bărbăţie politică şi ar fi dat semne că posedă în inventarul său uşoare urme de sinceritate, ar fi trebuit să-şi motiveze fuga de pe corabia pedelistă prin unicul şi cel mai prozaic argument, frica.Mai puţin frica de a pierde fotoliul de şef al judeţului, omul fiind unul dintre baronii bine înfipţi în bunătăţile locale, cât frica de dosar, mai ales că zona peste care este staroste este una cam tentantă din punct de vedere trafic şi surprizele pot răsări din orice colţ. Aşa încât, înregimentat în oastea USL-istă, care colcăie de penali aflaţi în diferite stadii de cercetare, motiv pentru care au şi un sistem eficient şi perfecţionat de protejare a "năpăstuiţilor", Frunzăverde are prilejul ca, în situaţia în care îi bate DNA-ul la poartă, să devină "oprimat" cu patalama. De altfel, între fugarul Frunzăverde, născut talent şi mort speranţă pedilistă, şi fugăritul african, Boldea, nu prea sunt multe deosebiri de caracter şi înţelegere a rolului unui om politic autentic,ambii fiind ghidaţi de ideologia banului şi a oportunismului.Spre disperarea alegătorilor, care au tot mai puţine opţiuni de a vota o normalitate şi bucuria, destul de disproporţionată faţă de valoarea achiziţiei, a liderului penelist care, pentru a nu se ofili, şi-a agăţat la tulpină o frunzăverde, cam fleşcăită şi purtată pe la toate sindrofiile pedeliste.Dar, unde merge "mia", colectată de pe la ţărănişti, pesedişti, aperişti şi alţi "işti", merge şi "suta", ceva mai mototolită, căzută din buzunarele pedeliste.