Perenitatea mineriadelor

Înfiebântaţi de marea victorie a noii "armate roşii", foştii grevişti usl-işti ai Parlamentului, asezonaţi cu noul damf oportunist al uneperiştilor, udemeriştilor, minorităţilor şi ceva pedelişti bântuiţi de gânduri eretice şi erotice, şi-au sumecat poalele preţioaselor veştinte de firmă şi zestrea propriilor neuroni din dotare şi au dansat după cum le-a cântat rapsodul neamului, prenierul Ponta, plăsmuind o nouă aberaţie cu ifose de genialitate. În fapt, ipochimenii din aula Casei Poporului au încercat, nătâng de inabil, să-i ofere nevricosului domn Goe din fruntea partidului ultra-majoritar şi al Guvernului un "belet" pentru trenul de plăcere de Bruxelles. Dacă ar fi fost vorba de împlinirea unui nou moft, gen maşină eco, ori un jilţ călduţ pentru vreun trepăduş de partid, ar fi constituit o problemă de-a noastră, din ograda proprie. Însă, fiind în discuţie oportunitatea reprezentării ţării la nivelul maxim al standardului european, noua toană a junelui Victoraş are darul de a naşte pe la curtea Uniunii Europene, cel puţin zâmbete mirat-ironice, dacă nu şi o uşoară undă de iritare faţă de ţopismul românesc în interpretarea unor paragrafe de legi foarte clare, într-o interpretare normală. Doar că, naivilor şi ignoranţilor fruntaşi europeni nu le trece prin minte că, pe meleagurile noastre, mustind de doctori, doctoranzi, calfe, învăţăcei şi alte specimene din tagma "caţavencilor", mulţi cu studii aprofundate pe la liota fabricilor de diplome, textul unei legi, fie şi Constituţia, este trecut, mai întâi, prin filtrul politic, tăvălit prin mălaiul intereselor, şi, în final, prin glagoria, mult-puţină, a vreunui grămătic de partid. De aceea, aburcaţi călare pe marele ciolan naţional, noii "scatii" şi "păturici" ai poporului, prin pixul premierul şi votul majoritar al actorilor din super-producţia USL, "Marele mut parlamentar" , pot transforma în realitate tot ce le trece prin scăfârlie. Mai pe româneşte, după ce tătuca "distinşilor", Iliescu, a spart gheaţa mineriadelor, timp de două decenii, am avut parte de tot soiul de "mineriade", cele mai recente fiind aceea a "costumaţilor" de ieri, iar o alta, a magistraţilor, pregătindu-se, după absolvirea de orice păcate a simpaticului domn Şerban Mihăilescu, să mai facă "o victimă", prin cosmetizarea finuţului obraz de ales mizilian a altui "celewbru" al neamului, Adrian Năsatase, mentorul politic  şi dascălul,  în ale Dreptului, al năvalnicului nostalgic de ghiduşii revoluţionare "che guevarriste" şi mineriade de tip "armani". De altfel, pe 13 iunie se împlinesc 22 de ani de la "marea revoluţie agrară" a minerilor, act din pântecele căruia şi azi se iţeşte eternul zâmbet sfidător al părintelui ortacilor, Ion Iliescu, din seva căruia s-au adăpat, mai ales cu tupeu şi aroganţă, generaţiile actuale de guvernanţi. Astfel, doar pentru a reaminti înfierbântaţilor zilei ce bolovan ne-a atârnat de gât mineriada din 13-15 iunie 90, mi-am permis să ataşez, alături de fotografie troicei sindicale minereşti ,Cozma-Condescu-Popescu, un articol publicat se subsemnatul în anul 1992, într-unul dintre ziarele despre care mulţi dintre actualii "liberali veritabili" nu prea au habar.               

Isterii de primăvară

"Ne-am adunat să nu fim împrăştiaţi", ar fi fost cel mai bun slogan al chermezei tovărăşeşti întâmplată la Pavilionul Romexpo, loc de nostalgii minereşti pentru marele absent, nea Nelu, şi de fiori reci, din aceleaşi motive, veritabililor liberali,alţii decât figuranţii aplaudaci aduşi să-i ovaţioneze pe cei doi lideri ce se visează, împreună cu tovarăşii lor, călare pe ciolanul naţional. Timp de şase ore, activiştii de frunte ai celor trei componente ideologice reunite sub semnul anti-băsismului de partid au reuşi să producă numai câteva enunţuri lozincarde copitate din maculatorul de învăţământ politic al "revoluţionarului de profesie", Ion Iliescu, suficient, după părerile înaltelor feţe pesedisto-peneliste, să galvanizeze energiile oştenilor chemaţi să se lupte cu electoratul pentru votul salvator de jilţuri, conturi sau dosare. De altfel,  vechi activist reşapat şi client al procurorilor şi al "nup"-urilor galante, şeful Consiliului Judeţean Prahova a aşteptat cu sufletul la gură, precum un voievod ce se visează, îndemnul propriului lider de partid, viteazul Ponta, pentru "a scoate ţara din rahat". De parcă, pe întregul său mandat de şef judeţean de pe vremea guvernării colegului său de organizaţie prahoveană, Adrian Năstase, ori în cei 4 ani ai actualului mandat, tovarăşul Cosma, omul cu "rahatul", a fost numai un obiect de inventar şi un figurant în primul fotoliu al judeţului. Şi, asemenea distinsului "vidanjor politic", mai toată armia de partid chemată să caşte gura la vocalizele infantilo-belicoase sau isteriile oratorice ale celor doi lideri şi amici, Ponta şi Antonescu, nu  şi-au îmbogăţit bagajul cenuşiu cu prea multe idei, zestrea strânsă după vreo şase ore de mitingeală fiind tot, "jos Băsescu!", "Huo,PLD!", "Ponta premier şi CRin preşedinte!", un soi de, "Aurora economică", "cioclopedică", "Vivat, ai noştri", "în sfârşit, să trăiască!". Un ghiveci politic numai bun pentru o zi de post, cum a fost vinerea în care s-au adunat într-un congres, "trei într-unul", cei mai zeloşi luptări în "cruciada" electorală proclamată, cu solemnitatea unui Nae Ipingescu de cârmacii alianţei care spumegă de nerăbdarea de a trona în fruntea naţiei. În fapt, după cum s-au semeţit pe scena congresului, nici pentru cei doi şefi ai USL  nu a fost prea clară menirea respectivei erupţii hormonalo-partinice, unicul motiv serios în care binomul pesedisto-liberal îşi putea etala veritabilele virtuţi politice, scrisoarea preşedintelui Băsescu, fiind tratat după chipul şi asemănarea ambilor, băşcălios-infantil. În ceea ce priveşte ruperea scrisorii prezidenţiale, prin gestul său, Ponta a repetat, involuntar, după două decenii,un gest similar al altui pupil iliescean, Miron Cozma, demonstrându-se, încă o dată, că nimic nu este întâmplător şi că istoria este repetativă. La momentul septembrie 91, de la Petroşani, după ruperea scrisorii premierului de atunci, Petre Roman, ortacul Cozma a pornit mineriada soldată cu răsturnarea Guvernului. Prin sfidarea teatrală de acum, liderul PSD a clamat că vrea să candideze la postul de premier, dar nu vrea să fie pus de preşedintele Băsescu. Destul de ciudată această mostră de analfabetism juridic, mai ales din partea unui eminent, deoarece până şi candidaţii la funcţia de primar de comună ştiu "amănuntul" că pentru demnitatea de prim-ministru nu prea se candidează, postul fiind obţinut numai după o nominalizare din partea preşedintelui ţării aflat în funcţie şi un vot parlamentar. Aşa că, e cam dificil pentru ţâfnosul Ponta să candideze la ceva ce nu e de candidat. Însă, dacă ar fi dorit din toţi rărunchii să ajungă cât mai rapid la cele două fotolii pe care la poalele cărora salivează, declarativ şi abundent, de premier şi preşedinte, Ponta şi Antonescu ar fi trebuit să trateze cu toată seriozitatea misiva prezidenţială prin care, Traian Băsescu nu le cerea celor doi lideri ai Opoziţie să stea în genunchi pe cioburi de sticlă , doar să-şi întoarcă armatele greviste la munca parlamentară pentru a legifera voinţa imperativă, care nu mai este la moftul vreunui politician, a celor peste 80% dintre români care au votat, la referendum, pentru reducerea numărului de parlamentari şi renunţarea la una dintre Camere, precum şi reducerea mandatului preşedintelui cu un an. Astfel, prin ruperea scrisorii şi aruncarea sa în derizoriu hăhăit al asistenţei, Ponta şi Antonescu, viitorii mântuitori ai neamului, au probat că, în pofida sforăitoarelor oratorii lozincarde, nu vor abdica de la unica politică însuşită, a interesului personal, cetăţeanul rămânând tot o cifră bifată la numărarea voturilor. Totuşi, carnavalul politic de la Romexpo a emanat o frică, nespusă, însă destul de apăsătoare, a celor doi buni prieteni şi camarazi de arme care, în disperarea lor, şi-au transformat până şi odraslele în agenţi electorali, faţă de adevăratul adversar politic,actualul premier, MRU, un rival capabil să capaciteze şi alte categorii, nu numai activişti isterizaţi, "genii" politice frustrate, traseişti, fripturişti de partid sau oaste de strânsură hămesită.                     

Dor de mineriade

De cum a dat un pic de dezgheţ, o parte sindicalizată a patriei "a prins la limbă", cum ar clama Rică Venturiano, stundintele în drept şi advocatul plăsmuit de eternul nostru nenea Iancu. Întâi, mai pe şoptite şi mai mult prin vocalizele unor sindicalişti din învăţământ, struniţi de locvacele lider Marius Nistor, un etalon al purităţii politice, arondaţi la feciorelnica grupare CNSLR-Frăţia,aliat tradiţional şi de nădejde a PSD-ului, după care, mirosind a vânt de primăvară, s-au dezmorţit şi minerii Văii Jiului, suporteri înfocaţi ai agenţiei de turism "Ortacul" SRL.De la ultimile lor drumeţii pe coclaurii de pe la Costeşti sau Stoeneşti au trecut 13 ani, însă între cele două mişcări minereşti par a se regăsi destule puncte comune.Înainte de a trece în revistă asemănările protestelor din 1999 şi 2012, trebuie precizat că, prin definiţie, mineritul este o perpetuă ruletă rusească, iar munca în subteran este o ocnă salariată, motiv pentru care, minerii merită tot respectul. Doar că, din nefericire,cel puţin pentru ortacii Văii Jiului, pe cât sunt de nepăsători în faţa morţii, pe atât de naivi şi uşor manevrabili, profitându-se de indispensabila lor disciplină minieră, este acest segment muncitoresc. Iar, în decursul celor peste două decenii post-decembriste, cei ce au exploatat, cu abilitate şi în interes propriu, aceste puncte slabe ale ortacilor au fost liderii politici adăpaţi, din juneţe, de la preceptele luptei de clasă, oştenii "armatei negre" fiind, mereu, cei ce au decontat, din greu notele de plată ale capriciilor politice. De altfel, fiind, în esenţă, devotaţi ideologiei de stânga, nicio răzvrătire minerească din Valea Jiului, inclusiv aceea din 1977,nu a fost anti-comunistă, deşi unii au încercat să identifice mugurii unor atitudini de sorginte democratică, argumente forte ale bărbaţilor din adâncuri fiind pumnul, bâta şi furtunul. Revenind, la fel ca şi în 4 ianuarie 1999, şi de astă dată, minerii şi-au stabilit tabăra în faţa Companiei Huilei din Petroşani, unul dintre liderii lor fiind, Tiberiu Cozma, fratele mai puţin celebru,  al luceafărului Miron. Tot ca în zilele acelui ianuarie, şi de astă dată, zilnic, protestatarii mărşăluiau, aparent nevinovat, până în buza defileului Jiului, timp în care o delegaţie a sindicaliştilor mimau, la Bucureşti, o negociere cu ministrul industriilor din acele timpuri, Radu Berceanu, tratativele actuale fiind purtate, coincidenţă, tot cu un ministru PDL. Şi atunci, şi acum, cele mai radicale grupări provin de la minele din Lonea şi Petrila, fiefuri ale, mereu imprevizibilului, Miron Cozma, devenit, azi, şeful unui partid al muncitorilor, al cărui nucleu dur este în Valea Jiului, şi pretendent la funcţia supremă în Stat. În sfârşit, asemenea zilelor fierbinţi din ianuarie 1999, când CV Tudor şi partidul său, în staff-ul căruia era Miron Cozma, îşi pregătise pâine, sarea şi calul alb de pe care să-i primeasacă pe orataci la bariera Capitalei, şi în aceste zile, cea de-a opta minune caracaleană şi partidul său freamătă de nerăbdare să-i primească pe minerii revoltaţi la Bucureşti implorându-i, seară de seară, să de-a cep la Revoluţie, în urma căreia, otevistul să ajungă în cea mai înaltă dregătorie a ţării.Desigur, maşina de stors comentarii lacrimogene a scos de la naftalină toate clişeele dramatice ale traiului mineresc şi, în special, al dramei Văii Jiului, uitând, de multe ori, că acea zonă, începând cu perioada ceauşistă şi până în prezent, a fost copilul alintat al guvernanţilor şi, la fiecare scâncet, a mai primit câte o acadea de la buget pe care, din răsfâţ ori din neatenţie, a cam scăpat-o în ţărână. De aceea, noul dor de plimbare care îi cam mistuieşte pe supăraţii mineri pare a avea, şi de astă dată, rădăcinile înfipte adânc în interese politice, ale unor personaje pentru care minerii sunt doar jucăria.