Dor de mineriade

De cum a dat un pic de dezgheţ, o parte sindicalizată a patriei "a prins la limbă", cum ar clama Rică Venturiano, stundintele în drept şi advocatul plăsmuit de eternul nostru nenea Iancu. Întâi, mai pe şoptite şi mai mult prin vocalizele unor sindicalişti din învăţământ, struniţi de locvacele lider Marius Nistor, un etalon al purităţii politice, arondaţi la feciorelnica grupare CNSLR-Frăţia,aliat tradiţional şi de nădejde a PSD-ului, după care, mirosind a vânt de primăvară, s-au dezmorţit şi minerii Văii Jiului, suporteri înfocaţi ai agenţiei de turism "Ortacul" SRL.De la ultimile lor drumeţii pe coclaurii de pe la Costeşti sau Stoeneşti au trecut 13 ani, însă între cele două mişcări minereşti par a se regăsi destule puncte comune.Înainte de a trece în revistă asemănările protestelor din 1999 şi 2012, trebuie precizat că, prin definiţie, mineritul este o perpetuă ruletă rusească, iar munca în subteran este o ocnă salariată, motiv pentru care, minerii merită tot respectul. Doar că, din nefericire,cel puţin pentru ortacii Văii Jiului, pe cât sunt de nepăsători în faţa morţii, pe atât de naivi şi uşor manevrabili, profitându-se de indispensabila lor disciplină minieră, este acest segment muncitoresc. Iar, în decursul celor peste două decenii post-decembriste, cei ce au exploatat, cu abilitate şi în interes propriu, aceste puncte slabe ale ortacilor au fost liderii politici adăpaţi, din juneţe, de la preceptele luptei de clasă, oştenii "armatei negre" fiind, mereu, cei ce au decontat, din greu notele de plată ale capriciilor politice. De altfel, fiind, în esenţă, devotaţi ideologiei de stânga, nicio răzvrătire minerească din Valea Jiului, inclusiv aceea din 1977,nu a fost anti-comunistă, deşi unii au încercat să identifice mugurii unor atitudini de sorginte democratică, argumente forte ale bărbaţilor din adâncuri fiind pumnul, bâta şi furtunul. Revenind, la fel ca şi în 4 ianuarie 1999, şi de astă dată, minerii şi-au stabilit tabăra în faţa Companiei Huilei din Petroşani, unul dintre liderii lor fiind, Tiberiu Cozma, fratele mai puţin celebru,  al luceafărului Miron. Tot ca în zilele acelui ianuarie, şi de astă dată, zilnic, protestatarii mărşăluiau, aparent nevinovat, până în buza defileului Jiului, timp în care o delegaţie a sindicaliştilor mimau, la Bucureşti, o negociere cu ministrul industriilor din acele timpuri, Radu Berceanu, tratativele actuale fiind purtate, coincidenţă, tot cu un ministru PDL. Şi atunci, şi acum, cele mai radicale grupări provin de la minele din Lonea şi Petrila, fiefuri ale, mereu imprevizibilului, Miron Cozma, devenit, azi, şeful unui partid al muncitorilor, al cărui nucleu dur este în Valea Jiului, şi pretendent la funcţia supremă în Stat. În sfârşit, asemenea zilelor fierbinţi din ianuarie 1999, când CV Tudor şi partidul său, în staff-ul căruia era Miron Cozma, îşi pregătise pâine, sarea şi calul alb de pe care să-i primeasacă pe orataci la bariera Capitalei, şi în aceste zile, cea de-a opta minune caracaleană şi partidul său freamătă de nerăbdare să-i primească pe minerii revoltaţi la Bucureşti implorându-i, seară de seară, să de-a cep la Revoluţie, în urma căreia, otevistul să ajungă în cea mai înaltă dregătorie a ţării.Desigur, maşina de stors comentarii lacrimogene a scos de la naftalină toate clişeele dramatice ale traiului mineresc şi, în special, al dramei Văii Jiului, uitând, de multe ori, că acea zonă, începând cu perioada ceauşistă şi până în prezent, a fost copilul alintat al guvernanţilor şi, la fiecare scâncet, a mai primit câte o acadea de la buget pe care, din răsfâţ ori din neatenţie, a cam scăpat-o în ţărână. De aceea, noul dor de plimbare care îi cam mistuieşte pe supăraţii mineri pare a avea, şi de astă dată, rădăcinile înfipte adânc în interese politice, ale unor personaje pentru care minerii sunt doar jucăria.           

Preţul fuduliei

În spaţiul nostru carpato-dunăreano-pontic, pe unde vieţuiesc, rumegându-şi în tihnă angoasele şi solemnele ifose, bizonii politichiei,  monotonia şi dinozaurii sunt fenomene de mult apuse, iar fiecare zi este un motiv de veselie tristă născătoare a unor aberaţii cu ştaif. Pierdute printre galanteriile şi celelalte urări ale Mărţişorului, mare fapte de arme şi vorbe de duh ale fruntaşilor naţiei aproape că ar fi trecut cu discreţie feciorelnică, dar vestea împovărării bravului fost soldăţel Gigel din Câmpia Turzii cu o datorie de 5 miliarde de lei a fulgerat "spritele dreptăţii" şi le-a făcut pe toate telenovelistele care nu au mai prins rând la vreo ofertă de tigăi să se emoţioneze şi să lăcrimeze mai ceva decât la soarta sclavei Isaura. În "nemernicia" lor, foştii şefi ai junelui martir al neamului nu s-au mulţumit ca, pentru "bagatela" de a fi încălcat un jurământ şi niscai regulamente militare, doar  să-l arunce din armată pe gavroche-ul satului ca pe o izmană ruptă-n tur,ci, mai "câinoşi", l-au pus să plătească şi contravaloarea celor opt ani pe care actualul civil i-a petrecut, fără folos, prin şcolile militare, nota de plată fiind de "numai" 5 miliarde de lei. De altfel, dat fiind gravitatea gestului său, gigelul naţional tot a avut baftă că nu şi-a găsit momentul să facă pe eroul în vreme de război pentru că, în acel caz, armata, oricare ar fi fost ea, rămânea în pagubă de 5 miliarde lei , plus un glonte. Desigur, aşa cum se întâmplă şi când îi cade unui trecător vreun ţurţure în cap ori cineva leşină pe caldarâm, şi de astă dată, avocaţii de ocazie au răsărit din miriştea datului cu părerea, umărul lefterului Gigel fiind prea firav pentru câte lacrimi i-au curs pe el toţi aceşti apărători omiţând un singur lucru: de la primul pas făcut în liceul militar şi până la cel făcut de fostul locotenent la mitingul din Piaţa Universităţii, totul a fost sub semnul voluntariatului.Mai pe româneşte, în momentul în care a acceptat să intre în şcoala militară, Gigel patriotul, asemenea tuturor celor ce intră pe acest făgaş,nu a fost adus cu arcanul, a ştiut la ce privaţiuni şi obligaţii se înhamă şi a semnat un contract în care sunt stipulate drepturi şi obligaţii. Din acest punct de vedere, Armata şi-a respectat contractul, în sensul în care i-a asigurat "loazei", contra unor cheltuieli făcute din bugetul asigurat din taxele şi impozitele contribuabililor, toate condiţiile de a deveni, dintr-un civil neinstruit, un ofiţer cu un statut foarte clar, însă omul nostru a preferat să se joace de-a  revoluţionarul de Bucureşti, i-a plăcut să fie vedetă pentru o zi, iar asemenea vedetisme şi plăceri se cam plătesc.Asta, spre deosebire de soarta studenţilor civili care, la admiterea în facultate nu încheie niciun contract cu unitatera de învăţământ, după cum, nici aceasta nu prea investeşte în student aceleaşi sume precum Armata, căminul şi cantina fiind suportate financiar de studenţi.Încât, nu ar fi prea nimerit pentru apărătorii buzunarului civilului Gigel să amestece merele cu perele pentru că se ajunge la un gem cam aşa cum, se pare, că, încă este şi în capul rebelului fără cauză ajuns victima propriei fudulii. Cum, tot despre fudulie, dar, de astă dată, despre una cu ştaif se poate discuta şi în cazul amicului domn Antonescu, liderul PNL oferind naţiei doritoare şi nerăbdătoare să-l vadă aburcat în jilţul Cotrocenilor  o nouă mostră de anti-liberalism asezonată cu ignoranţă, ţintele filipicelor antonesciene fiind simbriile unor critici ai măreţelor sale gesturi politice. Astfel, făcând pe niznaiul, boală care se cam ia ca gripa dacă tot stai prin medii moscovite, viitorul prezidenţiabil şi actual şef al unui partid fondat pe temelia doctrinei "prin noi înşine" care încurajează sectorul privat şi nu prea are darul, în esenţa ei, să se uite în buzunarul altuia şi să facă pomeni sociale, precum surata socialistă, s-a răsculat, într-un puseu de mânie proletară, împotriva surselor financiare private ale unor comentatori contestatari ai săi, concluzionând că respectivii nu-şi pot exprima părerile decât năimiţi. O idee destul de jenantă iţită din roboteala neuronilor unui politician ce se pretinde a fi exponentul unei ideologii total opusă celei ce proclamă ameninţătorul slogan: "cine nu e cu noi, e împotriva noastră!" Pe de altă parte, studiosul său tovarăş de Opoziţie, şeful pesedist,Victor Ponta, pare a fi prins drag de scris şi, pentru început, până va ajunge să umple rafturile librăriilor cu tomuri opuri nesfârşite şi insipide, precum marii condeieri ai PSD-ului, Năstase şi Iliescu, ţine să-şi perfecţioneze genul epistolar, "andrisantul" ultimei sale misive fiind premierul Ungureanu.Băiat cu şcoala la timp şi în timp, spre osebire de boemul său coleg liberal, pesedistul Ponta i s-a adresat primului ministru cam aşa cum ar vrea să i se adreseze şi lui, dacă va ajunge în această dregătorie, în tonuri de o compasiune catifelată, uşor adulatoare, total diferite de răstitul , "ba, pe-a mamei dumneavoastră!", folosit în relaţiile cu "inamicii" de la PDL şi, mai ales cu "nemiloasa Roberta", cea care le-a rupt bucata de indemnizaţie de la gura, mereu flămândă, a greviştilor parlamentari.  Este de aşteptat ca, zilele următoare, premierul Ungureanu să-i întoarcă liderului PSD delicateţile epistolare şi, la anunţata întrevedere cu şefii Opoziţiei, să-i roage, cu "binişoru", să pună capăt vodevilului grevist şi să treacă, naibii, odată, la muncă ! Nu de alta, dar, mai e puţin, şi îi prinde  vacanţa de Paşti , pe parlamentarii pesedisto-liberal, în vacanţă de grevă.Şi, vorba unui june liberal: "sună ca dracu!"           

Mimoze băţoase

La începurile perioadei post-decembriste, sfioşi precum domniţele la primul bal şi uşor confuzionaţi de agitaţia creată, magistraţii s-au cam pitit pe după faldurile ceţoase ale noii Puteri instalate. Cum timiditatea nu a ţinut mult, onorabilii slujitori ai adevărului juridic au început să iasă din amorţire şi, pe măsură ce le reveneau vocea şi tonusul, au început să-i tragă de pulpană pe noii stăpâni cerându-le, în numele devenirii etalonului perfecţiunii şi imparţialităţii în administrarea actului juridic şi întronarea spiritului dreptăţii, tot mai multe avantaje. Aşa s-a întâmplat că, într-un timp record, asupra castei magistraţilor s-au revărsat o seamă de beneficii şi privilegii, de la nemurirea în funcţie, până la cele mai suculente salarii ale naţiei şi pensii speciale,  pe măsura rangului şi menirii. Toate acestea în ideea de a-i proteja pe procurori şi judecători de tentaţiile unor paşi falşi în misia lor de a despărţi cu toată probitatea şi profesionalisamul grâul de neghină şi a spulbera orice umbră de suspiciune în pronunţarea unui verdict de care poate depinde soarta unui om ori a unei colectivităţi. Astăzi, după mai bine de două decenii de la înzestrarea magistraţilor cu toate aceste prerogative şi beneficii, de-ar fi să ne raportăm numai la diagnosticele puse de emisarii europeni puşi să monitorizeze acest segment al activităţii româneşti, se poate afirma că, într-o măsură destul de semnificativă, s-a cam stricat orzul pe gâşte sau, mai precis, rezultatele nu au fost pe măsura investiţiilor şi a aşteptărilor unei societăţi, destul de paupere, care şi-a rupt de la gură pentru a întări  un domeniu vital pentru sănătatea şi imaginea unei ţări europene. Desigur, vor exista destule glasuri care vor contesta această părere, însă, numai de-ar fi să amintim neuniformitatea actului juridic, avalanşa condamnărilor cu suspendare în cazurile unor "răsfăţaţi" ai soartei, precum şi ultimile verdicte prin care ucigaşul, ce şi-a recunoscut vina, baschetbalistului Hardy a primit o pedeapsă aflată la cea mai de jos treaptă a încadrării, de numai 5 ani, ori prin care, după un slalom printre chichiţe procedurale, un condamnat definitiv, Dinel Staicu, s-a trezit în stare de achitare. Asta, pentru a nu mai face inventarul pleiadei de procurori şi judecători, unii cu destulă faimă, care au fost eroi de partea cealaltă a Codului Penal pe care ar fi trebuit să-l apere şi să-l respecte, ultimul pe lista condamnaţilor fiind fostul procuror ploieştean Dumitru Rebegea, condamnat de colegii săi de magistratură la 7 ani de detenţie ori fosta judecătoare ieşeană care, condamnată fiind, nemulţumită de cuantumul pensiei primite, de peste 100 milioane de lei, precum un student silitor, s-a cerut, prin Instanţă, la mărire de pensie.Lista ruşinii ar fi cu mult mai stufoasă doar că, asemenea unei mame,  mai mult decât tolerantă, caritabilă şi iubitoare,în decursul anilor, Consiliul Superior al Magistraturii a mai mângâiat pe creştet câte un suflet de magistrat care, din diverse motive sau slăbiciuni omeneşti, a mai rătăcit drumul drept confundând Codul Penal cu vreun roman de dragoste faţă de un semen "fără noroc".Iar, toate "micile" devieri de la traseu, inclusiv puseurile greviste, ale magistraţilor noştri au fost trecute pe răboj de vigilenţii europeni care nu prea înţeleg subtilităţile dâmboviţene ale "legii lui om" şi, dintr-un "exces de zel", ne tot pun să ne refacem lecţiile la justiţie până vor reuşi să înţeleagă şi magistraţii noştri că principiul, "o mână splală pe alta", nu poate trece graniţa, iar dictonul "fiat lux pereat mundi" nu este bun doar la simpozioane. De altfel, sensibilă mai ceva decât o mimoză, dar băţoasă precum un majordom regal, casta magistraţilor băştinaşi va avea chiar azi de trecut un nou test, al judecării nemulţimirii unor părinţi nemulţumiţi de introducerea anului şcolar pregătitor. Şi pentru că, n-ar fi exclus ca,poate, în viitor, un alt grup de părinţi supăraţi să ceară în Instanţă desfiinţarea şcolilor şi acordarea diplomelor după mărimea conturilor babacilor sau frumuseţea odraslelor.           

Orgolii troienite

Spre mare tristeţe a amatorilor de "senzaţii tari", transmise într-o searbădă logoree dârdâită, a dătătorilor cu părerea ori a propagandiştilor populismului de larg consum, se pare că, potrivit prognozelor meteo, epopeea bătăliei cu nămeţii se cam apropie de final, vajnicii trâmbiţaşi ai urgiilor pregătindu-se în joc de glezne şi cu discursurile la purtător de următor asalt media al eventualelor inundaţii. Aşa încât, poveştile, unele prea însiropate cu populism partinic, despre viforniţele ce i-au bântuit pe majoritatea românilor au început să-şi mai piardă din farmec, actorii politici ai naţiei se ţin băţoşi în dorinţa lor de a fi prezenţi, oricum şi oricând, în atenţia poporului, fluturând fuduli izmenele murdare ale politichiei lor de Zăbrăuţi ca pe un mândru drapel al luptei pentru accederea la mult-visata acadea. "Republica este şi va fi o acadea enormă,din care republicanii vor suge esenţa sfintelor principii. Trăiască dar sfânta acadea,cu condiţie ca să ne fie şi nouă permis a trage pe dânsa cu limba măcar o dată pe zi!" Acest citat nu este  extras din vreo magistrală şi vituperantă filipică a vreunui fruntaş politic băştinaş sau a vreunui contestatar cu verbul în buzunar şi "seralul la zi şi la timp" din tabăra Opoziţiei, ci dintr-un articol publicat prin anul 1879, de parcă ar fi fost azi, de nenea Iancu. Astfel,revenind la oile noastre, precum şi la năravurile din vremurile lui Caragiale,dar purtate şi acum în raniţă de căprarii ce se visează mareşalii ai politicii şi primi dregători ai naţiei, nu putem să nu picăm în admiraţia consecvenţei celor doi lideri ai Opoziţie în a se juca de-a domnu Goe şi de a da cu tifla oricăror şanse de a demonstra că, mai ales în viaţa politică,fie şi dâmboviţeană, normalitatea, decenţa şi bunul simţ nu sunt precum viaţa pe Lună, iar superioritatea "revoluţiei bunului simţ" faţă de doctrina "jos, Băsescu!" nu constă doar în numărul mai mare de litere.  Mai concret, după ce au refuzat, gonflaţi de un ţăţism ce friza un grobianism politic decedat de veacuri în democraţiile pe care ambii şefi ai USL le imploră să-i bage-n seamă şi le tot flutură prin faţa naivilor,prezenţa la o consultare pe un subiect-acordul european de garantare fiscală- "uşor" mai important pentru viitorul ţării decât bucile nude ale unui fost premier, din unicul motiv că, în ochii "iluştrilor", Cruduţa lui Capatos e mai importantă decât preşedintele Băsescu, domnii Ponta şi Antonescu au tratat cu refuz şi ultimul apel la abandonarea chiulului parlamentar pe banii contribuabililor. "Nu e pe agenda noastră", s-a rostit cu ţăfna-i din dotare şeful liberalilor referitor la subiectul consultărilor de la Cotroceni ce urmau să inventarieze şi opiniile, câte ar fi fost, ale celor două partide majore ale Opoziţiei despre amintitul acord european care, aproape cert, va reglementa şi va guverna toată viaţa fiscală a majorităţii covârşitoare a statelor membre ale Uniunii Europene. Se prea poate ca profesor de istorie, domnul Antonescu să fie un fan al documentelor cu iz de mucegai şi să aibe în dotare o agendă de prin anii 50, cu poza "tătucului Stalin" şi textul "Internaţionalei" tipărit pe pagina de gardă şi atunci, e firesc să nu fie în agenda sa şi vreo referire despre UE, NATO, bune "manere" şi alte asemenea semne ale "progresului capitalist".De unde şi absenţa sa de la  nişte consultări ce au avut loc într-o clădire unde, prin 2014, ar vrea să fie şef. Ori, ar mai fi şi varianta, "răutăcioasă" şi născută numai din "invidia" Puterii ca respectivilor lideri ai USL să nu le fi trăsnit prin minte nicio idee măreaţă despre acordul cu pricina, demnă de a fi rostită în faţa preşedintelui şi, atunci, orfani de idei, cei doi lideri au preferat ruşinii, o glorioasă absenţă. În privinţa refuzului de a reveni la muncă, şefii armiei parlamentare a Opoziţiei au invocat îndeplinirea de către partidele Coaliţiei a patru hatâruri, condiţie fără de care cei peste 200 de ortaci ai reâncarnaţilor Farfuridi şi Brânzovenescu nu concep să abandoneze căldurica din multiplele studiouri de televiziune pe unde îşi expun creaţiile neuronale ori ultimile poezele de partid pentru căldurica din Parlament. Chiar dacă, pentru "efortul" de a se împopoţona cu titlul de grevist al neamului, cei peste 200 de parlamentari ai PSD şi PNL, plus vicepreşedintele Senatului, Voiculescu, îşi încasează, la termen şi fără nicio jenă, toate drepturile salariale, de la indemnizaţiile de parlamentar, până la sporurile de membri prin diverse comisii unde s-au plantat în unica lor zi de muncă, sumele forfetare destinate propriilor cabinete parlamentare şi alte mizilicuri pentru care, votantul, de mila căruia se jelesc, ipocrit, respectivii eroi ai chiulului contribuie, lunar, cu peste 1,2 milioane de Euro.Ar mai rămâne ca, într-o ultimă zvâcnire de "responsabilitate", greviştii parlamentari să-şi mai întrerupă pentru o zi protestul şi să-şi voteze o lege prin care, pentru "jertfa" lor, să primească şi câte un certificat de martir cu tot alaiul cuvenit: pensie de grevist fruntaş de vreo 40-50 milioane lei pe zi, câte 50-60 hectare de teren intravilan pentru viitoarele vile, câte 10-20 de spaţii comerciale sau pieţe şi câte un mausoleu  cu moaca,aurită şi aiurită, a jertfitului.  Însă, cum acadeaua Republicii e dulce şi limbile, orgoliile şi mitocăniile sunt cam multe. Noroc, pentru domnul Antonescu, că pe lume mai există câte un Capatos rătăcit şi cu mintea veselă care îl mai pune să filosofeze doct despre bucile adversarului său politic, iar pentru domnul Ponta că, încă se mai găsesc americani amabili care să-l invite la căte o cafea.        

Prea cuviosii sindicalizati pichetează Poarta Raiului

Supăraţi că sindicatul lor, întrupat într-un moment de rătăcire, nu are trecere la înaltele noastre feţe bisericeşti, preoţii-lideri olteni, locul de obârşie al ciudatului sindicat,au îngenunchiat la altarul CEDO, judecătorii instanţei cu pricina blagoslovind, în numele dreptului omului, lucrarea ieşită din canoanele ortodoxiei.   

 

În hărmălaia iscată de cavalcada manifestaţiilor stradale, dorinţa mai veche a unor feţe bisericeşti de prin Oltenia de a-şi uni “simţirile” şi odăjdiile într-un sindicat al preoţimii s-a prelins, sfioasa, precum umbra unui călugar pe lânga ziduri de mânăstiri. Desigur, la o prima vedere, plăsmuirea gândirii odihnite a pâlcului de preoţi olteni de a înjgheba un sindicat cu faţă sfinţită, ar parea o glumă proastă, mai ales că, ideea a fost reprimată de capetele luminate ale Bisericii. Însa, şi numai o asemenea adormire a raţiunii din partea unor preoţi, chiar şi aflaţi într-o minoritate evidentă, naşte, în special printre mireni, înainte de zâmbete şi ironii, fiori şi neîncredere în înţelegerea respectivilor despre rostul lor pe pământ. Faptul că, prin mintea unui preot a trecut ideea de a se asimila cu un strungar, şofer, profesor sau cosmonaut denotă că respectivul are o gravă deficienţă în a înţelege că nu numai sutana şi cădelniţa îl deosebesc de îndeletnicirile laice, iar trecerea sa la cele sfinte s-a făcut mai mult cu gândul la cutia milei şi, mai puţin dintr-o firească aplecare şi chemare spre tainele care nu pot fi împărtaşite de orice “Gigel”. De aceea, faţă de o asemenea gogomănie sindicala, zămislita de cei câţiva preoţi rătăciţi, şi “tămâiată”, ignorant, de către nişte euro-judecători de alte confesiuni, replica înaltelor feţe bisericeşti ortodoxe ar trebui să fie de o duritate pe masura rătăcirii preacuvioşilor sindicalişti. Nu de alta, dar, în cazul unor nevroze sindicale, ne-am putea trezi cu preoţi în grevă japoneza, slujind cu banderolă alba la potcap sau prunci botezaţi parţial, pentru respectarea treimii de lucru în cazul vreunei greve generale preoţeşti. Iar,dacă dă Necuratu’ şi dintre liderii preoţilor sindicalizati se întrupeaza vreun Miron Cozma, am putea asista, pe  la  Costeşti, Bumbeşti sau vreun alt loc de răzmeriţă sub semnul crucii sindicale, la bătălii între jandarmii înarmaţi cu bulane şi “dând gaze” şi armata preoţilor înfuriaţi, înarmaţi cu buchete de busuioc, cădelniţe, colăcei şi prescuri şi “gazându-şi” inamicii cu fum de tămâie. Aşa încât, cei câţiva preoţi înfierbântaţi de gândul naşterii şi botezării în apele legislaţiei europene  unui “sindicat tămâios” ar fi trebuit să ştie că, aşa cum “quod licet Jovi non licet bovi” sau, mai pe româneşte, ce-i permis lui Dumnezeu, nu-i permis boului, nici tot ceea ce-i permis mireanului, nu-i permis unei feţe bisericeşti. Amin!