Dacă tot suntem în prag de Rusalii şi Sînziene şi ne macină vipia, mi-am permis ca rândurile următoare, fără a avea nicio fărâmă de pretenţii sau cele mai angelice şi fine tangenţe filosofico-religioase, să nareze una dintre cele mai cu tâlc apoftegme ale părinţilor din Pustiu încrustate în paginile Patericului, speranţa sfioasă fiind ca, printr-o minune, tâlcul slovelor cu pricina să reuşească a fi descifrat de personajele ce populează fauna, în special politică, a mioriticilor plaiuri. Apoftegma-parabolă ce urmează a fi dezvăluită narează una dintre întâmplările avvei Ioan cel Pitic, călugăr trăitor, prin anii 357, în Sketis, unul dintre vârfurile triunghiului de foc monahal al Egiptului de Jos, părinte ce este întruparea smereniei, inocenţei şi, mai cu seamă, a ascultării. Astfel, povestea ne spune că, la începutul călăgăriei sale,ucenic fiind , retras la Sketis, în pustiu, părinte din Tebaida pe lângă care şedea Ioan cel Pitic a înfipt un băţ în uscat în pământul arid. "În fiecare zi stropeşte-l cu un ulcior de apă proaspătă, până va rodi" a rostit părintele, iar , zilnic,timp de trei ani, Ioan cel Pitic făcea drumul de la chilia sa până la izvor, aflat la o distanţă mare, Ioan plecând seara şi întorcându-se dimineaţa cu ulciorul plin. După trei ani băţul uscat a prin viaţă şi a rodit, iar bătrănul călugăr a luat un fruct din pomul rodit, l-a dus la biserică spunând fraţilor:"luaţi şi mâncaţi fructul ascultării!" Peste secole, miezul acestei parabole a fost desghiocat de Andrei Tarkovski constituind scheletul filmului său,"Sacrificiul" . Revenind în realitatea noastră şi privind în jurul nostru la toată această faună pestriţă, la chip şiu suflet, care mişună prin lumea noastră politică,media,socială sau a distracţiilor (show-bizz pre limba anglo-păsărească)mai este oare nevoie să ne întrebăm câţi au avut marea şansă şi cinste de a vedea,cel puţin, acest fruct al ascultării ? Atât!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu