Breaslă cariată!

Părea aruncată şi uitată în colţul jegos şi colbuit al junei noastre istorii post-decembriste, printre mineriade, manipulări fesenisto-iliescene, trădări , zâmbete false sau lideri şi milionari de carton. Însă, născută din cenuşa în care au suflat din toţi bojocii lor de burtă-verzime politico-afaceristă niscai leprişoare săltate de valul decembrist din stalurile nomenclaturii şi "organelor" acompaniaţi de "guriţele" junillor doritori la un loc privilegiat la ţăţa puterii, intoleranţa a revenit în forţă şi a lovit, mai abitir, familii, conştiinţe, amiciţii. E drept, acum "eminenţele" semănătoare a seminţelor noii recolte naţionale de invective, delaţiuni fără miez, calomnii gratuite, "demascări" şi alte şerpeşti insinuări, precum şi argaţii gângavi, dar guralivi, lor ce trudesc pe ăst ogor fetid şi duhnind a hazna propagandistă, au , spre deosebire de anii din zorile intoleranţei băştinaşe, infinit mai multe şi perfide unelte de inoculare în organismul naţiei a acestui virus latent. Desigur aflaţi în văzul şi la îndemâna tuturor, media şi  robotitorii ei au fost principalele ţinte ale virusării şi intoxicării cu mega-doze de intoleranţă, între cele două tabere aflate în conflict aproape toate punţile reconcilierii şi ale unei confruntări civilizate şi decente de idei fiind arse, spre marea satisfacţie a "regizorilor" şi armatelor de "consilieri" din umbră. Şi, pentru că războiul invectivelor a atins fundul prăpastiei decenţei şi al minimei solidarităţi de breaslă, îmi permit să repun în câte rânduri, o povestioară cu tâlc despre vrajba jurnalistică a juneţii democraţiei mioritice. Cine îşi mai aminteşte, în debutul anilor 90, când avida piaţă de presă scrisă fusese invadată de o puzderie de foi, fiţuici, gazete şi alte asemenea publicaţii, care mai de care mai "liberă şi independentă",între presa stângisto-fesenistă în care excelau "Adevărul","Azi","Dimineaţa", precum şi intolerant-naţionalistele publicaţii, "România Mare", "Naţiunea","Europa", şi numerosul detaşament al publicaţiilor "de dreapta", cu "România Liberă" vârf de lance, era o "amiciţie" şi un "amor" faţă de care "dogoarea" frigiderului o depăşea pe a unui calorifer. De altfel, această tranşee era şi în societate, purtătorul unui trandafir, spre exemplu, fiind etichetat, fără comentarii, ca fesenist de soi, reciproca fiind valabilă. În toată fauna asta inamică, la "bastionul fesenismului", ziarul "Adevărul", îşi făcea treaba de redactor onest, încă din vremurile "Scânteii", jovialul, nea Costică Moraru, sau "Jo", cum îl ştiau toţi. Pentru nea Costică,toţi colegii săi mai tineri erau "copii buni" şi, indiferent persoana, toţi se numeau "măi,Jo", cu pluralul, "Joilor". Cât am avut ocazia să îi stau în preajmă, doar ca un mai tânăr coleg, subsemnatul lucrând taman în tabăra gatetărească opusă celei lui nea Costică, nu am auzit vreo vorbă rea, vreo bârfă sau altă "sopârliţă" despre vreunul dintre breslaşii care ne intersectam profesional. Când se mai aprindeau ceva spirite,hâtrul nea Costică se uita la beligeranţi gratulându-i cu eternul său sfat:"măi, Joilor,indiferent la ce gazetă lucrăm, noi suntem colegi şi trebuie să ne respectăm. Patronii, n-au decât să se certe, să se împace,noi avem treaba noastră. Nu ştii când se întâmplă ca ,în viitor, să lucraţi în aceiaşi redacţie.Ce faceţi atunci, staţi supăraţi?" Fost miner şi lucrător în subteran cu "inima lui Stalin", lopata minerească, gazetarul nea Costică nu avea pretenţia unui discurs plin de teoretizări psihopupu, însă, invariabil, avea darul de a netezi orice asperităţi ale orgoliilor jurnalitico-ideologice. Din nefericire, nea Costică este, de mult, în lumea umbrelor, tipăriturile şi jurnaliştii s-au împuţinat drastic, dar au proliferat noile arme ale bătăliei propagandistice, televiziunile mogulizate ştiristo-urlătoare în slujba cărora se exibă, sentenţios şi suficient, jurnalistul de tip nou, calificat la locul de muncă,de regulă în faţa calculatorului şi dependent de sms-ul salvator, pentru care , în majoritatea cazurilor, unicul crez este cardul, iar idolul este mogulul omipotent şi ,câteodată, cu oareşce pete în sângele său penal.Recent, rememorând acei ani ai freneziei jurnalismului post-decembrist, domnul Ion Cristoiu(nu sunt dintre cei ce mă trag de bârneţ apelându-l, maestre sau Ion Cristoiu), evoca emoţia, azi uitată şi desuetă, a jurnalistului când îşi vede semnătura în gazetă şi avea perfectă dreptate: fără acea emoţie, poţi fi, în cel mai fericit caz, un simplu funcţionar într-o redacţie.

PS. În ceea ce priveşte actuala deşănţată pornografie verbală ce se practică dintr-o parte a breslei media şi ale cărei "andrisanţi" sunt tot nişte aparţinători de aceiaşi lume,unii chiar foşti colegi cu "adversarii", dar care au alte convingeri despre politică, afaceri, decenţă sau nelegiuire, dacă toţi combatanţii ar fi fost din tagma jurnaliştilor, rar se putea ajunge la argumentul "bâtei" şi al grobianismului oral. aşa, se pare că, în pofida unui auto-proclamat statut sau, în cazul unora cărora nu li se pot pune la îndoială meseria şi  abilităţile gazetăreşti, abdicarea de la minima decenţă a solidarităţii de breaslă are izvorul în conştiinţa fiecăruia. Iar, conştiinţa nefiind un dat genetic,ea putând fi modelată prin educaţie ,caracter  sau convingeri, rămâne la "filotimia" individului dacă îşi făureşte o conştiinţă de diamant sau una de meduză. Şi, pentru a nu fi bănuit de partizanate şi alte prieteşuguri cu principalii eroi ai linşajului, pot afirma că, exceptând 2-3 personaje între care s-a înfiripat, în decursul anilor, o amiciţie condescendentă , cu majoritatea "proscrişilor" nu am schimbat niciun cuvânt sau, poate, cândva,vreun salut.Asta, nu mă face, însă, să nu fiu .cel puţin mirat, de tăcerea de lebădă tristă a şefiei Clubului Român de Presă. Hai, Indira, glăsuieşte, că tu, spre deosebire de alţi telejurnalişti mai gureşi, chiar ai mâncat o pâine de gazetar adevărat.